romania si migrantii invizibili

“Migranţii invizibili din centrul de detenţie de la Otopeni”

– un text de Simina Guga si Amba Hurrya

Articolul a fost scris pe baza interviurilor realizate cu personalul administrativ al Centrului de Luare în Custodie Publică de la Otopeni în luna iunie 2012, precum şi a discuţiilor purtate cu persoane care se află sau s-au aflat la un moment dat în acest centru. Materialul este dedicat acestora din urmă.

Sistemele de detenţie au devenit o realitate comună în gestionarea fluxurilor de migraţie în statele europene, America de Nord, Australia şi nu numai. Detenţia migranţilor, reprezintă o nouă latură a sistemului de detenţie, care dă dreptul magistraţilor de a dispune luarea în custodie publică a străinilor, la propunerea Oficiului Român pentru Imigrări, fără ca aceştia să beneficieze de un proces efectiv şi fără a fi acuzaţi de comiterea unei infracţiuni. Reţinerea lor în aceste centre închise reprezintă o măsură administrativă de restrângere a libertăţii de mişcare, diferită din punct de vedere juridic de privarea de libertate, însă identică în realitate[1].

Modul în care ne raportăm la migranţi reprezintă o oglindă pentru tipul de societate pe care o construim şi felul de lume în care alegem să trăim.

Centrul de Luare în Custodie Publică de la Otopeni este o structură închisă, cu o capacitate de cazare pentru maxim 120 de persoane[2]: cetăţeni din state terţe depistaţi fără documente pe teritoriul României, indezirabili (care sunt presupuşi a pune în pericol siguranţa naţională sau ordinea publică) sau persoane împotriva cărora s-a dispus măsura expulzării (care au comis infracţiuni pe teritoriul României). Centrul a fost deschis în 1999, la momentul respectiv acesta găzduind atât persoane care urmau să fie returnate, cât şi solicitanţi de azil. În perioada 2002 – 2004 acesta a fost amenajat printr-un proiect Phare, finanţat de Comisia Europeană, fiind ulterior utilizat doar în scopul luării în custodie publică a migranţilor fără drept de şedere în România. Investiţii similare au fost făcute de Comisia Europeană şi în alte ţări, anterior aderării acestora la Uniunea Europeană. Un al doilea centru de acest gen se află în localitatea Horia, din judeţul Arad. Aceste două centre sunt administrate de Oficiul Român pentru Imigrări, aflat în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor. Continue reading

Matilda European Master in Women’s and Gender History: Intensive Programme Sofia 2011

MATILDA Intensive Programme Summer School
St. Kliment Ohridski University of Sofia
11 – 23 July 2011
details

Transnational Approaches to European Women’s and Gender History : Institutions and Movements, 19th and 20th centuries III

Lectures and Readings

Continue reading

Abortion Democracy

Abortion Democracy: Poland/South Africa
Germany 2008
Directed by Sarah Diehl

abortion-democracy.de

Why are illegal abortions more accessible in Poland than legal ones in South Africa?
This documentary feature explores and contrasts changes in Poland and South Africa regarding abortion laws and their impact on the lives of women.

In the 90’s, Poland banned abortion due to the increasing influence of the Catholic Church after the fall of communism; around the same time South Africa legalized it, reforming the health system after the fall of apartheid.

The film reveals how the legal status of women is a direct result of the silencing or empowering of women’s voices. In the Polish society and media, women’s perspectives were made invisible; in South Africa, on the other hand, they were invited to give public hearings in the parliament about problems in the realm of reproduction.

The film aims to emphasize the need for safe abortions and liberal abortion laws. It also, however, illustrates the paradox that the implementation of such laws may have little effect on the accessibility of abortion services. In Poland, for example, illegal abortions are quite available and relatively safe; in South Africa, where the law is very liberal, women have a harder time getting information and services in public hospitals due to judgmental behavior of the health staff. Only a change in the fundamental social and cultural attitudes towards abortion, contraception, and reproductive health can ensure a woman’s right to choose in a world where about 80.000 women die every year from unsafe abortions.
Continue reading

din istorie VI

un nume mentionat (de claudia) in cadrul discutiei de 8 martie

Sofia Nadejde

de pe ro.wikipedia:

Sofia Nădejde (n. Băncilă, 14 septembrie 1856, Botoșani – d. 11 iunie 1946, București) a fost o publicistă, prozatoare și autoare dramatică româncă de orientare feministă și marxistă.

S-a născut la Botoșani fiind fiica lui Vasile Băncilă Gheorghiu și Puheria-Profira Neculae, țărani liberi (răzeși). A studiat la „Pensionul Glowaska” din Botoșani iar în 1874 s-a căsătorit cu Ion Nădejde (1854 – 1928), cu care a avut șase copii. După stabilirea la Iași în 1876 a început o activitate febrilă în mișcarea socialistă. A debutat publicistic în „Femeia română”, București, cu o pledoarie pentru emaniparea femeii și a continuat să publice în „Contemporanul”, la Iași. Se afirmă ca un lider al mișcării feministe. În 1884 conduce „Evenimentul literar”, apărut la Iași. În același an a început activitatea la București unde a ținut numeroase conferințe la Clubul muncitorilor din București, dar și în restul țării. În 1897 devine președinta Congresului al IV-lea al PSDMR. A scris schițe, nuvele, romane, teatru.

Lucrări principale: “O iubire la țară”, dramă (1881), “Din chinurile vieții”, nuvele (1895), “Robia banului”, roman (1906), “Părinți și copii”, roman (1907), “Patimi”, roman, “Irinel sau întâmplările unui român în Rusia, Mangiuria și Japonia”, roman. Chestiunea femeilor, “Femeia română”, I, no. 11 (1879)

alte detalii despre activitatea ei – sursa Cotidianul:

Sofia Nadejde, publicista si prozatoare, sotia lui Ioan Nadejde, care facea parte din conducerea Partidului Social Democrat al Muncitorilor din Romania, nu l-a lasat pe Titu Maiorescu sa-si savureze in liniste locul pe soclu si l-a batut cu propriile arme, intr-un articol din „Contemporanul“. „Un lucru pe care-l trec cu vederea toti citi vorbesc de greutatea creierului femeiesc este ca nimeni nu ia in seama sa-l raporteze la greutatea trupului, femeile relativ cu corpul au creierul mai greu decit barbatii“, scria Sofia Nadejde, prezentind concluziile celor mai mari naturalisti, antropologi sau anatomisti.

Totodata, vajnica Nadejde intoarce marimea impotriva lui Maiorescu, care era mindru sa constate ca „unul dintre creierii cei mai ponderosi ce s-au observat la om a fost al naturalistului Cuvier, 1.830 de grame“, si il arunca in ridicol: „Creierul unui elefant cintarea 3.000 de grame, pe cind a lui Cuvier, 1.830“. O consecinta a superioritatii inalienabile a genelor barbatesti era ca femeilor le era interzis sa-i urmareasca si sa-i arate cu degetelul pe posesorii lor, in caz ca faceau un copil din flori.

si mai multe: Continue reading

Call for papers: Interface 3/2, “Feminism, women’s movements and women in movement”

Interface: a journal for and about social movements

Call for papers, issue 3/2 (November 2011, deadline for submissions May 2011)
“Feminism, women’s movements and women in movement”

Issue editors: Catherine Eschle, Cristina Flesher Fominaya, Sara Motta, Laurence Cox

Feminist theory is a direct product of women’s movements, which in turn have been among the most powerful movements of recent decades and have had dramatic effects across societies. Despite this, much
contemporary feminist theory avoids questions of collective agency, and is often disconnected from movement activism. Conversely most scholarship on social movements ignores feminist analysis or at best
includes it as an add-on question about gendered participation. Arguably, such scholarship is reliant on restrictive conceptual frames that result in the invisibilisation, de-legitimisation and silencing of contemporary forms of feminism, women’s movement and women in movement. Both frameworks are therefore weak on understanding and conceptualising the nature of contemporary feminism-as-movement,
engaging with women’s agency in the construction of new forms of popular politics and opening up productive questions about political strategy.

This is particularly strange since women’s movements, and movements dominated by women (particularly those described as popular movements, movements of the poor or community movements), play a distinctive and characteristic role in local, national and global politics. They often expand the praxis of popular politics and social change in ways that politicise the subjective and the everyday, and include the spiritual, cultural and affective in their practices of resistance. Furthermore, feminist historical accounts in recent decades have highlighted the importance of women’s mobilisation, theories, pedagogies and approaches in everything from anti-imperialist movements, struggles around social reproduction and trade union organising to religious activism and top-down mobilisation in support of conservative regimes.

For this issue, we invite contributions on how feminist theory can help us understand the ways in which participation and collective action are gendered within social movements generally. We are equally
interested in the ways in which women’s movements, feminist activism and movements strongly marked by women’s participation but without a feminist identification have distinct approaches to politics ? or
operate in similar ways to other movements – and the political and strategic implications of their activities.

We are looking for contributions from feminist activists and scholars, participants in and students of women’s movements and movements marked by a feminisation of resistance, and social movement researchers with an interest in women’s agency, or how agency is gendered, in movements of all kinds.

Continue reading

new book: girls to the front … the true story of the riot grrrl revolution

Riot Grrrl roared into the spotlight in 1991: an uncompromising movement of pissed-off girls with no patience for sexism and no intention of keeping quiet. Young women everywhere were realizing that the equality they’d been promised was still elusive, and a newly resurgent right wing was turning feminism into the ultimate dirty word. In response, thousands of riot grrrls published zines, founded local groups, and organized national conventions, while fiercely prophetic punk bands such as Bratmobile, Heavens to Betsy, Huggy Bear, and Bikini Kill helped spread the word across the US and to Canada, Europe, and beyond.

Girls to the Front, the first-ever history of Riot Grrrl, is a lyrical, punk-infused narrative about a group of extraordinary young women coming of age angrily, collectively, and publicly. A dynamic chronicle not just of a movement but of an era, this is the story of a time when America thought young people were apathetic and feminism was dead, but a generation of noisy girls rose up to prove everybody wrong.

more about the book here: http://www.girlstothefront.com/

Bucătăria unei cercetări: aspecte etice ale recrutării

Citind un articol pe transindex.ro (http://itthon.transindex.ro/?cikk=12103) despre o comunitate de romi de lângă Sfântu Gheorghe, mi-am dat seama că o disponibilitate similară m-a primit si pe mine în multe familii, mai ales de la țară si mai ales puțin educate, când am dorit să povestesc cu părinți si bunici despre îngrijirea copiilor. Bine-nțeles, au fost si multe refuzuri, de obicei pasate femeilor sau, într-un caz recent, fetei de 12 ani, care a fost pusă de mama ei să îmi zică că ei nu doresc să participe în studiul meu.

Însă disponibilitatea de a sta de vorbă, deschiderea cu care mi-au povestit tot felul de chestiuni legate de viața privată a familiei si a membrilor acesteia m-a luat de multe ori prin surprindere mai ales că nu odată am întâlnit situații în care persoane de acces în comunități pe care nu le stiam, angajați ai Primăriilor sau lideri informali în comunități locale, mi-au spus că acesti oameni nu stiu să povestească, să se exprime, să îmi zică ce vreau eu să aflu (!!!). Acest post este o mulțumire pentru toți cei care au decis să stea de vorbă cu mine pentru studiul meu. Si doresc să mulțumesc tuturor participanților în ciuda faptului că stiu că interviurile au fost de foarte multe ori la fel de valoroase pentru participanți ca si pentru mine, desi în alte feluri. De foarte multe ori mi s-a întâmplat ca persoanele cu care am stat de vorbă să îmi multumească pentru poveste, să îmi spună că le-a făcut foarte mare plăcere să stea de vorbă. Faptul că până la urmă interacțiunile cu aceste familii au fost schimburi plăcute si nu un act de caritate din partea lor nu ia cu nimic din recunostința mea pentru fiecare participant în parte.

Iată câteva momente care ilustrează natura acestui schimb dintre mine ca si cercetător si participanți.

Recent m-am dus la o familie, să le spunem Pop, într-un sat pentru interviu. Sunasem cu 5 minute înainte pentru că mă rătăcisem, dar aveam coordonatele si eram pe drumul bun. Am căutat a treia casă pe stânga. Era câine la usă, lătra, si gândeam că dacă stiu că vin, îmi deschid. După 4 minute a apărut ea. M-am prezentat, i-am zis că am venit pentru studiu, că am vorbit cu soțul acum 10 minute. Îi ziceam doamna Pop. Părea un pic derutată, el nu era, era dus în sat, dar m-a invitat în casă, să îmi facă cafea. Când am întrebat-o unde sunt copiii, că despre ei vom povesti, mi-a zis că ea a avut două sarcini extrauterine, nu are încă copii, acum este primul pe drum, mi-a arătat o burtică în devenire. Oooops, zic, păi am venit la familia Ion si Maria Pop. A, zice, e casa următoare, mai sus, tot verde. Dar să rămân la o cafea! Când am plecat mă gândeam cât de usor mi-a mărturisit de sarcinile pierdute, desi eram o persoană ce o vedea pentru prima dată. Chiar dacă zâmbăreață.

Tot recent am fost la altă familie recomandată de o cunostință a unei alte familii participante. Am sunat să întreb dacă sunt interesați si el m-a invitat la ei acasă. Să aflu că au un bebe de 3 săptămâni, ceea ce îi excludea din esantionul meu. Însă păreau amândoi, mai ales el, atât de doritori să îmi vorbească de copilul mare încât am decis să rămân. Am aflat si că băiatul nu a fost dorit, ea voia să îl abandoneze, el si-a cunoscut copilul când avea aproape un an, că al doilea este si ultimul pentru că ea “si-a legat trompele”. Lucruri care, credeam eu, oamenii nu le spun la oricine si la o oră după ce te vezi prima dată cu omul. Spre surprinderea mea, în timpul interviului cu ea, vecina care fusese în vizită si mai devreme a revenit să mă invite si la ea să stau de vorbă si cu ea. S-a auto-invitat practic în studiu, bănuiesc că din dorința de a-mi povesti. Cuplul la care am realizat interviurile m-a chemat în vizită când mai sunt prin localitate.

O altă mamă mi-a mărturisit cu lacrimi că soacra ei si alte “neamuri” ale soțului o blamează pe ea că si cel de-al doilea copil, pe drum, este băiat. Este al patrulea nepot al soacrei, tot băiat, ceea ce exclude o nepoțică. Mi-a zis că a citit si în cărți de la care vine sexul copilului, de la mamă sau tată si a zis, dar tot îi dau de înțeles rubedeniile că ea este de vină. Părea la fel de speriată si de niste analize care au iesit neconclusive si îmi explica că pe soțul ei nu-l sperie ideea că noul bebe ar putea fi nesănătos în vreun fel. Mi se părea că sunt într-o postură în care poate fusese doar ginecologul ei, însă nestiind de atâtea informații despre relațiile conjugale ale acestei femei câte stiam eu. Era un moment în care m-am gândit să mă implic mai mult decât cercetătorul când vine, colectează datele, apoi pleacă si nu mai revine: să mă implic personal. Într-un final nu am făcut-o din motive etice: nu sunt în poziția în care să pot interveni, după judecățile mele, într-un posibil conflict. Chiar dacă am fost implicată prin faptul că stiam de el.

Într-o altă familie, unde mama este singurul copil si mama ei este descrisă ca si băgăreață si autoritară, mare parte din interviul de peste 2 ore cu tatăl a fost despre procesul de alienare de la fetele lui datorită faptului că soția lui si mama ei practic i-au tăiat sansa de a se implica, după puterile lui, în cresterea lor. Mi-a vorbit aproape în soaptă, desi usa de la cameră era închisă, despre cât de inutil a fost făcut să se simtă în jurul lor si că egoul lui masculin suferă mult de pe urma acestui fapt. Căuta cuvintele: nu cred că a mai vorbit despre asta nimănui, însă avea încrederea că eu nu voi vorbi despre asta apoi soției lui.

Am vorbit cu doi bărbați care mi-au descris în detaliu modul în care ‘faultează’ statul cât timp sunt în concediu de îngrijire a copilului, la mica înțelegere cu angajtorul pentru că sunt considerați indispensabili de către acesta.

Este această deschidere, voluntar oferită, fără temeri si fără frici de exploatare care necesită considerație. Este respectul față de aceste persoane si aprecierea onestității lor care mă face să scriu anonim despre demersul meu asa-zis stiințific care îi implică si pe ei. Este, pe de altă parte, o resursă care cred că (încă?) caracterizează mulți români: disimularea am simțit-o rareori, mai ales în dialoguri despre grădiniță sau mersul la scoală în familii deosebit de sărace, cu părinți analfabeți, marginalizați social si rezidențial. În rest, toate persoanele cu care am vorbit, aproape de 80, mi-au dezvăluit lucruri despre care nu au mai vorbit niciodată nimănui. Si spun resursă pentru că este ceva fără preț pentru oricine care încearcă să cerceteze aspecte din viața de zi cu zi a oamenilor precum este, de pildă, îngrijirea copiilor, prin narativele lor. Cred, asadar, că aspectele etice ale oricărei cercetări care implică ‘subiecți’ umani trebuie să fie în fiecare moment gândite, luate în considerare. Modul cum iei de la persoana care îți dăruieste cu onestitate narativa sa este mult mai important, cred, decât ceea ce ‘găsesti’ ca si cercetător de pe urma acestor narative.

Lansare publicatie “Priveste-ma asa cum sunt. Imagini si cuvinte ale femeilor rome”

via carmen si h.arta

Grupul h.arta împreună cu Centrul C.A.R.E. şi Centrul pentru Studii Rome vă invită vineri, 4 iunie, orele 16:00, la Colegiul Naţional Bilingv George Coşbuc din Bucureşti (Strada Olari, nr. 29-31, sector 2), să luaţi parte la lansarea publicatiei „Priveşte-mă aşa cum sunt. Cuvinte şi imagini ale femeilor rome”. Lansarea va fi însoţită de o serie de dezbateri organizate şi susţinute de membrii/ele Centrului C.A.R.E.

Aceste evenimente se desfăşoară în cadrul proiectului Priveşte-mă aşa cum sunt. Cuvinte şi imagini ale femeilor rome, proiect care se adresează, în aceeaşi măsură, celor marginalizaţi/ marginalizate, în speranţa că ar putea servi ca un instrument care să provoace o analiză a situaţiei lor în perspectiva unei schimbări, cât şi majoritarilor, ca un instrument care să-i determine să conştientizeze şi să-şi recunoască propria situaţie privilegiată, indiferent că e vorba de privilegiul de a fi „alb”, privilegiul masculin, de clasă socială, etc. Publicaţia Priveşte-mă aşa cum sunt. Cuvinte şi imagini ale femeilor rome este concepută în cadrul proiectului mai sus menţionat şi îşi propune să provoace dezbateri în licee despre rasism, sexism, marginalizare şi strategii de combatere ale acestora.

Proiectul este finanţat de către programul Democracy Small Grants al Ambasadei SUA în România.

Pentru mai multe informaţii privind proiectul şi publicaţia realizată vă invităm să accesaţi blogul www.seemeasiam.wordpress.com,
de unde publicaţia se poate descărca gratuit.

Comunicat de presa: În 2015, 56 de milioane de copii nu vor merge la şcoală

Bucureşti, 21 ianuarie 2009 – În cadrul Campaniei Globale pentru Educaţie, a fost lansat Raportul Global de Monitorizare a Obiectivelor Educaţiei pentru Toţi 2010, cu titlul „Reaching the marginalized”.

Raportul analizează motivele pentru care atât de mulţi copii continuă să nu aibă acces la educaţie şi modul în care inegalităţile sociale – precum sărăcia, apartenenţa etnică, conflictele armate, poziţionarea geografică, limba vorbită şi sexul – joacă un rol esenţial, deseori în dezavantajul copiilor. Raportul concluzionează că prioritatea în politicile guvernamentale trebuie acordată combaterii excluziunii sociale.

Preşedintele Campaniei Globale pentru Educaţie, Kailash Satyarthi, a declarat pe marginea acestui document: „Raportul arată că cei mai săraci copii din lume sunt şi cei care suferă cel mai mult din cauza crizei financiare globale. Aceşti copii lucrează în fabrici, trăiesc în zone rurale sau în zone afectate de dezastre, au dizabilităţi – nu au avut niciun rol în declanşarea crizei economice – şi este scandalos ca viitorul lor să fie acum expus celui mai mare pericol”.

Raportul atrage atenţia că progresele realizate la nivel global pentru îndeplinirea obiectivului de a oferi acces la educaţie obligatorie şi gratuită pentru toţi copiii sunt lente. În 2007, în lume se înregistrau 72 de milioane de copii neşcolarizaţi iar dacă lucrurile continuă în acelaşi ritm, în 2015 – anul limită pentru îndeplinirea obiectivelor Educaţie pentru Toţi – vor mai exista încă 56 de milioane de copii care nu vor merge la şcoală.

Raportul estimează că pentru îndeplinirea acestor obiective este nevoie de 17 miliarde dolari US, ceea ce reprezintă doar 2% din fondurile cheltuite pentru salvarea de la faliment a 4 mari bănci din Marea Britanie şi S.U.A.

În ceea ce priveşte România, raportul evidenţiază problema şcolarizării copiilor cu dizabilităţi, a căror rată de includere în învăţământ este de doar 58%, comparativ cu cea de peste 90% înregistrată în rândul copiilor cu vârste între 7 şi 15 ani. Documentul mai prezintă faptul că 30% dintre copiii romi din ţara noastră urmează mai puţin de patru clase, subliniind că rata sărăciei în rândul acestei etnii este de aproape trei ori mai mare decât media naţională.
Continue reading