de-ale solidaritatii si principiilor feministe partea a nspe mia

File din istoria recenta a feminismului ONG-ist din Ro. si o mica mare tragere de maneca a organizatoarelor Marsului Impreuna pentru siguranta femeilor!

Nu stiu daca sa rad sau sa plang. Pe de o parte e imbucurator ca in sfarsit v-ati amintit de lucratoare si lucratori sexuali, pe de alta parte imi dau seama ca solidaritatea pretinsa din partea organizatoarelor e la nivel strict declarativ, fara a fi tradusa in fapte reale de solidaritate si sprijin. Ma si intreb si aproape ca nu vreau sa stiu ce considerati voi drept violenta impotriva lucratoarelor sexuale, cand anul trecut ati preferat sa va desolidarizati constienti si explicit, refuzand sa co-semnati petitiile si scrisorile din partea organizatiilor, colectivelor si sindicatelor de lucratoare/lucratori sexuali din europa ce cereau parlamentul european sa nu adopte raportul Honeyball de recomandare a criminalizarii clientilor si tertelor parti. Cand cu acea discutie despre Honeyball de pe grupul “feminism romania”, fellow feminists mi-au zis ca mi-am “vandut deminitatea” ca lucratoare sexuala. Ca sa nu mai zic de restul discutiei unde hatespeechul a predominat la adresa mea si lucratoarelor/lucratorilor sexuali in general – poate unele nu isi amintesc, dar eu da, si sper ca si Tudorina macar. Sa mai zic de articolele problematice pe care Filia si Feminism Romania le-au postat pana acum constant, contribuind la violenta structurala impotriva lucratoarelor/lucratorilor sexuali? De ziua internationala anti-trafic cum voi va gandeati sa va duceti sa “occupy” saloanele de masaj?
De faptul ca inca mai este considerata de voi munca sexuala un subiect de “dezbatut”, fara invitand lucratoarelor/lucratori sexuali desigur, si voi constant asumandu-va rolul de experte pe viata mea si a altora?
Daca chiar mai voiati sa bifati inca o categoria “marginalizata” pentru a avea ce pune la dosar in raportul catre finantatori, cum ar fi ca ce declarati sa se si traduca de acum incolo in acte reale de sprijin, nu desolidarizare, nu “salvare” a lucratoarelor sexuale?
de N.N.

mamaia mea era printre altele moasa satului.

… De aproape un sfert de secol alţii n-au nici o jenă să trâmbiţeze peste tot propria Istorie, alţii amuţesc, distorsionează şi intră cu bocancii peste istoriile femeilor. Alţii definesc ce este „important”, ce suferinţe sunt „politice”, ce este „anticomunismul” şi răsună pieţele ţării ăsteia de revelaţiile lor religioase şi tradiţia lor regăsită, de cuvintele lor goale care zornăie pompos. Pentru că ale lor sunt pieţele publice, cărţile, universităţile, instituţiile politice şi religioase.

Istoria lor e şi în minţile noastre. Ne-au învăţat pe toate de mici nimic despre trecutul nostru şi totul despre al lor. Ne-au învăţat pe toate de mici că experienţa lor este principală şi a noastră secundară. Ne-au învăţat asta explicit sau alegând ce se aude şi ce se tace. Ne-au învăţat de mici să ne distorsionăm şi respingem propriile experienţe şi propria istorie. Să ne fie ruşine cu ele. Ne-au învăţat pe toate de mici, în „anticomunismul” lor, aceleaşi lecţii învăţate de mamele şi mamaiele noastre: să ne ruşinăm, să ne lăsăm supravegheate, să ne lăsăm vieţile dictate, să tăcem, să tăcem, să tăcem. Ne-au învăţat să nu fim una alături de alta. Să nu ne cunoaştem una pe alta. Să ne condamnăm una pe alta. Să nu vorbim mame cu fiice, prietene între ele, bunici cu nepoate. Să ne uităm istoriile, să ne uităm cuvintele. …

“Toci!” @ Eu Decid

assimilation vs liberation

“Assimilationists want nothing less than to construct the homosexual as normal – white, monogamous, wealthy, 2.5 children, SUVs with a white picket fence. This construction, of course, reproduces the stability of heterosexuality, whiteness, patriarchy, the gender binary, and capitalism itself. If we genuinely want to make ruins of this totality, we need to make a break. We don’t need inclusion into marriage, the military, and the state. We need to end them. No more gay politicians, CEOs, and cops. We need to swiftly and immediately articulate a wide gulf between the politics of assimilation and the struggle for liberation. We need to rediscover our riotous inheritance as queer anarchists. We need to destroy constructions of normalcy, and create instead a position based in our alienation from this normalcy, and one capable of dismantling it.”
— Toward The Queerest Insurrection, via Son of Baldwin

Gay Pride™ is subordination to the State and Empire.
Gay Pride™ is homage to capitalism, patriarchy, and white supremacy.
Gay Pride™ is co-optation of queer radicalism by liberals, Democrats, academics, hipsters, and NGOs.
Gay Pride™ is the eradication of trans bodies and narratives, and queer militancies.
Gay Pride™ is gala events for the elite.
Gay Pride™ is walking past homeless queer youth.
Gay Pride™ is assimilation into straight society.
Gay Pride™ is corporate.
Gay Pride™ is destruction of queer histories of mutual-aid, resistance, shame, promiscuity, creativity, humor, love, community, brutality, poverty, and disease.
Gay Pride™ is “we’re just like you”.
Gay Pride™ is safe, privileged, accommodationist, vanilla, temporary, and very boring.
Gay Pride™ is to ignore trans women of color being beat by police and murdered by street bigots.
Gay Pride™ is to achieve equality and sameness, to settle and be conditional, to compromise. Nothing more. Always less.
Gay Pride™ is forgetting about those affected by HIV/AIDS.
Gay Pride™ is “straight-acting”, “masc only”, “promise I’m not that gay tho”, “sry no effeminate guys”, “not into Asians”, “prefer white guys”, “no fatties or trannies”.
Gay Pride™ is gender binary.
Gay Pride™ is on the sidewalk, obeying the police when they say the party is over.
Gay Pride™ is neglecting all of the queer and trans prisoners held captive by the State.
Gay Pride™ is marriage and military.
Gay Pride™ is poor people of color being pushed out of their neighborhoods by a white gay gentry.
Gay Pride™ is refusing to avenge religious fundamentalists who cause young queers to commit suicide.
Gay Pride™ is “things aren’t that bad in Russia.”
Gay Pride™ is being able to participate in the military-industrial complex, kill and rape people in other countries in the name of “freedom”, yet be fired from a minimum wage job in the US because of your sexuality and/or gender identity.
Gay Pride™ is giving a shit about corporate media and entertainment.
Gay Pride™ is pretending electoral politics will bring about social change.
Gay Pride™ is a rearranging of the existing social order only to accommodate a few, as opposed to collective liberation and dismantling of oppressive systems.
Gay Pride™ is nationalism.
Gay Pride™ is to water down and tranquilize – to make “normal”.
Gay Pride™ is men and women who arm themselves to kill people who are deemed criminals, deviants, and terrorists by the State.
Gay Pride™ is business casual or muscle tees.
Gay Pride™ is the invisibilization of people of color.
Gay Pride™ is to dismiss queer Palestinians being murdered by the Israeli apartheid state.
Gay Pride™ is gay men being misogynist pigs and committing verbal, physical, and sexual violence against women and it being “okay” since they’re gay.
Gay Pride™ is obscuring histories of Western colonialism and silencing Indigenous voices.
Gay Pride™ is “speak English or go back to your country”.
Gay Pride™ is a mythology and an opiate.”

feminism and labor – and more

some essential reading:

National Hyatt Boycott Unites Workers, Feminists, LGBQT Activists, and More

Worker rights are a feminist issue and should be considered as such, but often they get short shrift in feminist spaces. Let’s not forget that International Women’s Day started as International Working Women’s Day, and that some of the earliest feminist agitators were fighting in the front lines of factory strikes during the Industrial Revolution. Fierce seamstresses and other workers striking for better working conditions inspired wealthier women, some of whom decided to take up their cause after being inspired by seeing them hold their ground for days and weeks, even in the face of intimidation from police as well as thugs hired to break their strikes. Women involved in the fight for suffrage also helped organise women’s unions, and played an active role in labour advocacy.

The connections between labour and feminism should be obvious; many workers are women, women are often mistreated in the workplace, and fighting for not just fair wages but fair conditions should be an obvious extension of feminist ethics. This holds especially true in the case of low-wage workers, who are particularly vulnerable to abuse. Low-wage workers in agriculture, the hospitality industry, health care, and among household staffs tend to be immigrant women, some of whom are making less than minimum wage, many of whom are afraid to report any abuses they experience in the workplace because they need to retain their jobs and are terrified of harassment or deportation.

Yet, the modern feminist movement has been falling down on the job when it comes to supporting workers; there’s a lot of discussion about how women can ‘have it all,’ which focuses on aspirational middle class ideals of success and says virtually nothing about the lives of low-income women. There’s also a lot of conversation about the wage gap, which is an undeniable problem, but it’s a problem that hits women of colour and women with disabilities particularly hard, especially at the low end of the payscale, and that’s not discussed as frequently.

There’s less discussion of the grueling working conditions for the immigrant women who make the United States tick, moving silently and invisibly through our lives. The women who get up before dawn to pick produce in the fields of the Central Valley, the women who process poultry in crowded, unhealthy conditions in the Midwest, the women who lug heavy cleaning carts down the carpeted hallways of hotels from coast to coast, cleaning room after room after room and leaving chocolates on the pillow as they go.

Union UNITE HERE aims to change that with a nationwide boycott targeting Hyatt hotels which started today. The union has been involved in anti-Hyatt actions across the United States on a primarily local and regional level, but today, it’s taking the boycott center stage and demanding that Hyatt treat its workers better. And the union is being joined in a coalition that includes major feminist and LGBQT leaders among others; this is a collective effort to fight for workers that goes beyond labour organisers, and aims to include everyone with a stake in the fight. […]

@ Tiger Beatdown

Limitele PR-ului, sau de ce boicotez Carol 53

Sa fii artist activist e evident una dintre alegerile la moda: Bienala de Bucuresti e organizata de Pavilionul Unicredit, unul dintre sefii caruia i-a pus la punct la un moment dat pe niste punkisti tineri cu fraza „eu sunt autoritatea(!) in anarhism, ca-l predau la universitate”, in timp ce criticii institutiei zic, tot de pe o pozitie de stanga, ca „singurul lucru radical pe acolo e freza lor”, si sirul de exemple ar fi usor de continuat. Sosul de „probleme urbane” – „interventie in spatiul public” – „critica sociala”, preparat dupa retete mai mult sau mai putin autentice, in versiune mai consistenta sau mai apoasa merge cu orice, si poate sa ajute si la pus mana pe bani europeni (daca n-a iesit prea iute).

E de inteles astfel cum grupul de arhitecti si artisti rezidenti la Carol 53 se intituleaza squatteri (chiar daca manifestul lor de pe zid declara spatiul apolitic). S-a ocupat Centrul Dansului Contemporan, a existat Spatiul Comun, s-a tinut la barul din Dianei o discutie cu aceasta tema (grupul format acolo se cheama „squatting in bucuresti” pe facebook) si, privite din Bucuresti, chiar si „romkocsma”- urile din Budapesta („birturi de ruina”, case inchiriate si folosite ca baruri scumpe inaintea demolarii lor programate, cu o estetica de reciclare si improvizare) pot sa para autentice pentru cei interesati numai de design – hai sa ne folosim de brand cat mai e cool! Unul dintre organizatori e specialist in relatii publice, deci aveau ajutorul unui expert la pozitionarea initiativei.

Problema e ca in afara de o aura estetica vaga, cuvantul „squat” are si un inteles si se refera la activitatea oamenilor de a sta in locuri fara permisiune legala (sau, ca substantiv, la asemenea spatii ocupate). E ceva ce fac in primul rand saracii, in lipsa de alternative. Avem favelele noastre, in crestere (vezi studiile lui Catalin Berescu), ale caror bordeie improvizate stau pe teren fara permisiunea proprietarilor. Saracii fara casa din oras stau nu numai pe strada si in canale, dar si in case ruinate nefolosite. (Primaria nu prea ii da afara, pentru ca si ei ii e mai usor sa ii vada pe acesti oameni descurcandu-se in asemenea cladiri decat sa finanteze camine etc. pentru ei.)

Conform discutiilor cu persoane implicate in proiect si articolelor publicate pe TOTB si Indymedia, Carol 53, una dintre numeroasele vile retrocedate proprietarului, a fost locuinta unei familii de 11 persoane de etnie roma, din care 3 sunt copii sub 4 ani si o femeie era gravida in luna a 9-a (a nascut dupa evacuare). Continue reading

tabara feminista internationala autogestionata – moroieni, 6-16 august

Ce au in comun tinerele feministe ale Europei? Ce ne solidarizeaza? Ce ne desparte? Cum putem lucra impreuna?
Va invitam sa dezbatem in cadrul Taberei Tinerelor Feministe, 6-16 august, Zona turistica Moroeni, jud. Dambovita.

Tabara este afiliata miscarii internationale World March of Women si va avea participante din tari precum: Franta, Spania, Germania, Elvetia, Polonia, Cehia, Armenia, Portugalia, Brazilia, Canada, Turcia, Grecia.

Garantam o experienta feminista unica, cu ateliere, discutii intense si schimburi de experienta la finalul carora vom produce un Manifest comun.
Tabara a avut prima editie anul trecut in Franta. Tinerele feministe au discutat despre solidaritate, discriminari multiple, economie, mediul inconjurator, violenta, sanatate, sexualitate, promovarea feminismului. (Manifestul din 2011)

Agenda de anul acesta va fi stabilita in timpul taberei. Fiecare participanta poate propune subiecte si teme de dezbateri, le vom selecta impreuna.

Costurile pentru cazare, masa si transport sunt asigurate de Asociatia FRONT, prin programul de finantare “Tineret in Actiune”.
* cazarea este in regim de campare cu corturile proprii. Ne ghidam dupa principiul auto-gestiunii (fiecare participanta va ajuta la sarcinile comune).

Asteptam inscrieri pana la data de 25 IULIE.
Locurile sunt limitate.
Pentru inscriere si selectie, va rugam sa ne trimiteti **3 propuneri de teme feministe** pe care sa le includem pe agenda de discutii din timpul taberei.

De diseminat: 2 migranti din centrul de la Arad, de 5 zile in greva foamei

Comunicat de Presa:

“A cincea zi de greva foamei pentru doi migranţi din Centrul de Luare în Custodie Publică a Străinilor de la Arad”

“Cred că vor să ne tortureze psihic. Nu înţelegem de ce ne tot mută dintr-un loc în altul şi ne îndepărtează de prieteni şi familie. Aici în Arad, nu avem pe nimeni, nu ştim de ce suntem aici şi stăm închişi în cameră de sâmbătă”

Doi migranţi din Centrul de Luare în Custodie Publică a Străinilor din Arad au intrat sâmbătă în greva foamei pentru a protesta împotriva transferului lor din Centrul similar din Otopeni. Aceasta este cea de-a 5-a zi de când cei doi, un cetăţean tunisian şi un cetăţean nigerian, au decis că nu vor mai mânca şi nu vor mai bea nici un fel de lichide.
“Nu ni s-a spus nimic. Sâmbătă dimineaţă eram în centru la Otopeni şi când am vrut să mergem la masă ne-au anunţat că imediat vom pleca la Arad. Noi nu am vrut, dar ne-au luat cu forţa, ne-au pus cătuşele şi ne-au adus aici. Cei de aici, de la Arad, nu ştiau nici ei de ce am fost transferaţi. Am discutat cu directorul centrului şi nici el nu înţelegea. De când am ajuns aici nimeni nu ne-a putut explica de ce am fost aduşi şi ce se va întâmpla cu noi.”

Cei doi migranţi aflaţi în greva foamei solicită să fie transferaţi înapoi la Otopeni, unde ar putea fi în contact cu soţiile, prietenii şi reprezentanţii legali. De asemenea, aceştia au certitudinea că motivul transferului nu este reprezentat de lipsa locurilor din centrul de la Otopeni, care, la momentul plecării lor era utilizat la jumătate din capacitate. În ultima lună de detenție la Otopeni, conducerea centrului a decis mutarea unuia dintre cei doi la camera de izolare, separându-l astfel de ceilalți migranți din centru, pe care îi ajuta cu informații despre drepturile ce li se cuvin, traduceri în si din limba româna, solicitând alaturi de ei un tratament demn pe durata detenției. Cu 2 saptamani înainte de a fi transferat la Arad, același deținut a fost atenționat de către directorul centrului Otopeni ca “nu i se va permite sa facă revoluție aici”, aluzie la motivul pentru care a fost izolat.

Ambii migranți au înfăţişare în instanţă în luna noiembrie 2012, în calitate de reclamanţi, contestând respingerea solicitării de azil. Până la momentul pronunţării deciziei în instanţă, aceştia nu vor putea fi expulzaţi în mod legal. De asemenea, cei doi solicită reanalizarea dosarelor/rezoluţiilor în baza cărora au fost luaţi în custodie publică, menţionând faptul că documentele conţin informaţii eronate şi fac referire la persoane care au alte nume şi altă cetăţenie decât ei. Din acest motiv, aceştia cer ca situaţia lor să fie cunoscută şi analizată de persoane sau organizaţii imparţiale, iar transferul lor înapoi la Otopeni să aibă loc imediat.

Centrele de Luare în Custodie Publică a Străinilor sunt structuri închise, aflate în subordinea Oficiului Român pentru Imigrări, în care sunt cazati cetăţeni străini care nu au avut sau cărora le-au expirat documentele de şedere în România. Luarea în custodie publică reprezintă o măsură administrativă de restrângere a libertăţii de mişcare. Deşi luarea în custodie publica este diferită din punct de vedere juridic de privarea de libertate, în realitate conditiile sunt identice cu cele din închisori. În marea majoritate a cazurilor, persoanele aflate în aceste centre nu sunt acuzate de comiterea unei infracţiuni. Cele mai multe dintre acestea sunt returnate în ţările de origine, fie prin programele de returnare voluntară, fie împotriva voinţei lor, prin acţiuni de returnare forţată.

Pentru mai multe detalii vă rugăm să contactați : sau

romania si migrantii invizibili

“Migranţii invizibili din centrul de detenţie de la Otopeni”

– un text de Simina Guga si Amba Hurrya

Articolul a fost scris pe baza interviurilor realizate cu personalul administrativ al Centrului de Luare în Custodie Publică de la Otopeni în luna iunie 2012, precum şi a discuţiilor purtate cu persoane care se află sau s-au aflat la un moment dat în acest centru. Materialul este dedicat acestora din urmă.

Sistemele de detenţie au devenit o realitate comună în gestionarea fluxurilor de migraţie în statele europene, America de Nord, Australia şi nu numai. Detenţia migranţilor, reprezintă o nouă latură a sistemului de detenţie, care dă dreptul magistraţilor de a dispune luarea în custodie publică a străinilor, la propunerea Oficiului Român pentru Imigrări, fără ca aceştia să beneficieze de un proces efectiv şi fără a fi acuzaţi de comiterea unei infracţiuni. Reţinerea lor în aceste centre închise reprezintă o măsură administrativă de restrângere a libertăţii de mişcare, diferită din punct de vedere juridic de privarea de libertate, însă identică în realitate[1].

Modul în care ne raportăm la migranţi reprezintă o oglindă pentru tipul de societate pe care o construim şi felul de lume în care alegem să trăim.

Centrul de Luare în Custodie Publică de la Otopeni este o structură închisă, cu o capacitate de cazare pentru maxim 120 de persoane[2]: cetăţeni din state terţe depistaţi fără documente pe teritoriul României, indezirabili (care sunt presupuşi a pune în pericol siguranţa naţională sau ordinea publică) sau persoane împotriva cărora s-a dispus măsura expulzării (care au comis infracţiuni pe teritoriul României). Centrul a fost deschis în 1999, la momentul respectiv acesta găzduind atât persoane care urmau să fie returnate, cât şi solicitanţi de azil. În perioada 2002 – 2004 acesta a fost amenajat printr-un proiect Phare, finanţat de Comisia Europeană, fiind ulterior utilizat doar în scopul luării în custodie publică a migranţilor fără drept de şedere în România. Investiţii similare au fost făcute de Comisia Europeană şi în alte ţări, anterior aderării acestora la Uniunea Europeană. Un al doilea centru de acest gen se află în localitatea Horia, din judeţul Arad. Aceste două centre sunt administrate de Oficiul Român pentru Imigrări, aflat în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor. Continue reading

unde este “adevaratul” razboi impotriva femeilor

“The Worst Places to be a Woman”: un slideshow in revista Foreign Policy (intr-un “Sex Issue”) cu harti despre citiva indici privind drepturile femeilor in lume:

  • – Discrepanta in educatie
  • – Inegalitate in legi/practici legate de familie
  • – Participarea femeilor la guvernare
  • – Casatoria timpurie pentru femei: legi si practici
  • – Mortalitate maternala
  • – Siguranta fizica a femeilor
  • – Poliginie
  • – Preferinta pentru fii si raportul femei-barbati

Este interesant de vazut ca Romania se plaseaza printre ultimile in mai multe din aceste categorii.

Dar pe langa concluzii despre care locuri sint cele mai dezavantajoase pentru femei, o analiza excelenta care trebuie citita si luata in considerare despre discursul si demersul acestui “Mapping the places where the war on women is still being fought” si axarii pe Orientul Mijlociu – cu o referinta foarte utila la situatia post-’89 din Europa de Est:

“Let’s Talk about Sex”

[…] It is commendable that Foreign Policy highlights the all too common silence about sex and gender politics in its own pages. Hopefully, this is the beginning of a serious and continued engagement, rather than a one off matter. Despite the editors’ good intentions, however, Foreign Policy disturbingly reproduces much of the dominant and sensationalist discourse about sex in the Middle East. The “Sex Issue” leaves much to be desired.

To begin with, it is purportedly about how sex shapes the world’s politics. But with the exception of one article that urges US foreign policy makers to understand women as a foreign policy issue and a target of their “smart-power arsenal,” its focus is almost exclusively on Iran, the Arab world, and China. Thus “the world” is reduced for the most part to Arabs, Iranians, and Chinese—not a coincidental conglomeration of the “enemy.” The current war on women in the United States is erased.


Many writers and activists have called El Tahawy to account for erasing women’s histories. For Arabs, like all peoples, have histories that one must engage, as Lila Abu-Lughod reminds us, in order to understand the “forms of lives we find around the world.” Critics have pointed to the long history of the Egyptian women’s movement and that formative moment in 1923 when Huda Sha‘rawi took off her face veil at the Ramses train station. This is a useful point to revisit, if only to reflect on why the liberalism that Sha‘rawi and her cohorts fought for—men and women—drastically and resoundingly failed. One reason, and there are many, was that liberalism resonated with only a small elite. As Hanan Kholoussy points out, women under domestic confinement who like Sha‘rawi were expected to don the face veil made up only two percent of Egypt’s five million females at the end of the nineteenth century.

One would have to also critically and historically engage how women’s movements have been implicated in the policies and longevity of authoritarianism. After all, the two countries where women enjoyed the broadest scope of personal status law were Tunisia and Egypt, before the recent revolutions. Indeed, of all the countries of the Arab world, it was only in Tunisia and Egypt that a woman could pass her citizenship on to her children if she was married to a foreigner. (In Egypt there was a small qualification for women married to that other other, the Palestinian; post-revolutionary Egypt has, at least in law if not in practice, done away with this exception).

How can we account for these legal achievements under authoritarian regimes? We could turn to the source of El Tahawy’s inspiration: Fareed Zakaria’s “Why They Hate Us: The Politics of Rage.” There, Zakaria’s muddled logic counsels: “we have to help moderate Arab states, but on the condition that they embrace moderation.” As Mahmood Mamdani and Lila Abu-Lughod often write, moderate Islam has often been produced on the wings of women’s and minority rights.

We can also look to the experiences of feminists and women’s activists. Rema Hammami and Eileen Kuttab have shown that in the Palestinian context, the women’s movement lacked a coherent strategy linking gender equality to democracy. The women’s movement thus appeared to be sponsored by the Palestinian Authority; its fate became dependent on that of the political system. In 1999, Hammami and Kuttab warned:

Examples are myriad—eastern Europe and the former Soviet Union saw massive attacks on women’s rights issues after the fall of communist regimes because they came to be associated with other undemocratic and unpopular regime policies. Turkey, Algeria, Egypt are situations where you have small women’s movements whose popular legitimacy is lost because over time they have been seen as linked to or sponsored by authoritarian secular regimes.

Is it liberalism then that will fight off the misogyny of authoritarianism? Is the much-feared Islamist summer the real enemy here? And if so, how do we explain that it is women just as much as men, as Shadi Hamid has noted, who have gone to the ballot box and voted Islamists into power?


The battle against misogyny does not follow a “men hate women” formula. It cannot be reduced to a generic battle of the sexes spiced with a dose of Islam and culture. It cannot be extracted from the political and economic threads that, together with patriarchy, produce the uneven terrain that men and women together navigate. It is these lessons that one would have to engage before meting out an indictment about the politics of sex, much less envisioning a future of these politics. There is no one answer because there is no single culprit, no single “culture” or “hatred” that we can root out and replace with “tolerance” or “love.” Similarly, the absence of a sustained and critical attention to sex and gender cannot be solved, syllabus style, by a separate glossy special “Sex Issue,” the content and form of which reproduce what it purports to critique.