Sa fii artist activist e evident una dintre alegerile la moda: Bienala de Bucuresti e organizata de Pavilionul Unicredit, unul dintre sefii caruia i-a pus la punct la un moment dat pe niste punkisti tineri cu fraza „eu sunt autoritatea(!) in anarhism, ca-l predau la universitate”, in timp ce criticii institutiei zic, tot de pe o pozitie de stanga, ca „singurul lucru radical pe acolo e freza lor”, si sirul de exemple ar fi usor de continuat. Sosul de „probleme urbane” – „interventie in spatiul public” – „critica sociala”, preparat dupa retete mai mult sau mai putin autentice, in versiune mai consistenta sau mai apoasa merge cu orice, si poate sa ajute si la pus mana pe bani europeni (daca n-a iesit prea iute).

E de inteles astfel cum grupul de arhitecti si artisti rezidenti la Carol 53 se intituleaza squatteri (chiar daca manifestul lor de pe zid declara spatiul apolitic). S-a ocupat Centrul Dansului Contemporan, a existat Spatiul Comun, s-a tinut la barul din Dianei o discutie cu aceasta tema (grupul format acolo se cheama „squatting in bucuresti” pe facebook) si, privite din Bucuresti, chiar si „romkocsma”- urile din Budapesta („birturi de ruina”, case inchiriate si folosite ca baruri scumpe inaintea demolarii lor programate, cu o estetica de reciclare si improvizare) pot sa para autentice pentru cei interesati numai de design – hai sa ne folosim de brand cat mai e cool! Unul dintre organizatori e specialist in relatii publice, deci aveau ajutorul unui expert la pozitionarea initiativei.

Problema e ca in afara de o aura estetica vaga, cuvantul „squat” are si un inteles si se refera la activitatea oamenilor de a sta in locuri fara permisiune legala (sau, ca substantiv, la asemenea spatii ocupate). E ceva ce fac in primul rand saracii, in lipsa de alternative. Avem favelele noastre, in crestere (vezi studiile lui Catalin Berescu), ale caror bordeie improvizate stau pe teren fara permisiunea proprietarilor. Saracii fara casa din oras stau nu numai pe strada si in canale, dar si in case ruinate nefolosite. (Primaria nu prea ii da afara, pentru ca si ei ii e mai usor sa ii vada pe acesti oameni descurcandu-se in asemenea cladiri decat sa finanteze camine etc. pentru ei.)

Conform discutiilor cu persoane implicate in proiect si articolelor publicate pe TOTB si Indymedia, Carol 53, una dintre numeroasele vile retrocedate proprietarului, a fost locuinta unei familii de 11 persoane de etnie roma, din care 3 sunt copii sub 4 ani si o femeie era gravida in luna a 9-a (a nascut dupa evacuare).

E dreptul legal al oricui sa nu ofere imobilul lui drept camin social si autoarea articolului admite sincer ca nici ea nu ar renunta la casa ei (daca ar mosteni una de la vreo ruda necunoscuta). Despre existenta sau nu a responsabilitatii noastre fata de saraci se poate moraliza, cum face Biserica Catolica, cea deloc renumita pentru extremismul sau de stanga, in doctrina sa, dar aceasta discutie, impreuna cu problemele cat se poate de reale al oamenilor fara casa sau propunerile de a schimba sistemul de asistenta sociala, se plaseaza in afara limitelor articolului prezent. Orice am dori la nivelul societatii, nu putem sa incepem sa-l tragem la raspundere doar pe acest proprietar particular si nu pe restul lumii care face aceleasi lucruri, doar pentru ca lumina reflectorului a cazut pe el. Aici as vrea sa ma concentrez doar pe ipocrizia strigatoare la cer a managerilor actuali ai spatiului.

In primul interviu aparut pe TOTB, organizatorul detaliaza mult munca imensa de curatare implementata de tinerii „squateri” din grupul lor, o intreprindere eroica in cadrul proiectului lor de a face „dintr-un focar de infectie” unul al „culturii”. Se mentioneaza ca s-a scapat la deratizare de 30-40 sobolani. Faptul ca subsolul era locuit si de 11 oameni nu apare in discursul oficial, asa cum nu apre nici ca o mare parte a curateniei a fost facuta de acesti oameni, partial platit, partial motivat de promisiuni ale proprietarului care apoi au fost incalcate.

Din cladire lipseau niste grinzi de metal care au fost vandute la un moment dat; nu avem informatii cine le-a furat, casa stand neocupata un timp indelungat, insa familia aceasta a locuit-o doar in ultimele luni. Artistii, in ce-i priveste, zic in interviul publicat pe TOTB ca „Ocheam casa asta de foarte multă vreme (…) Am fost invitați inițial de proprietar, dar am acționat ca o mișcare de guerrillă.” Interesul lor pentru a folosi spatiul s-a dovedit util proprietarului, ei indeplinind un rol de paza: „Casa nu poate exista singură, nu poate fi lăsată singură, ne-am asumat locuirea și paza ei”.

S-au inlocuit grinzile lipsa cu unele de lemn, casa e acum mai stabila si supravegheata, plus chiar castiga un anumit nivel de prestigiu in anumite cercuri, ceea ce poate duce la ridicarea valorii ei pe piata. Venitul dintr-o chirie in prezent ar fi mai mare, ceea ce inseamna ca proprietarul probabil isi asuma si un rol de mecenas – dar iarasi, nu stim cand planuieste el sa renoveze casa, aflata momentan in stare neinchiriabila, iar arhitectii rezidenti se pare ca ofera ajutor si in restaurare.

In plus, fiul proprietarului savureaza faptul ca interiorul, cu tencuiala cazuta si decorata artistica are o atmosfera „ca la Berlin” (probabil referindu-se la squaturile aparute in Berlinul de Est imediat dupa unificare, inaintea retrocedarilor).

Arhitectii si artistii castiga un teren de joaca, unde pot sa-si invite prietenii si publicul compatibil cu ei la gusturi pentru a savura expozitii, socializare, proiectii samd, si sa-si decoreze CV-ul cu elemente exotice, dand dovada de initiativa, capacitate de cooperare, manageriala… Daca reusesc sa tina sub supraveghere si structural intact casa, pot sa o foloseasca si sa locuiasca (la mansarda) fara sa plateasca chirie, ceea ce pentru un imobil atat de central e un avantaj mare, iar intr-un oras care duce lipsa de locuri de joaca low-budget accesibile pentru initiative neprofitabile, cu un centru plin de baruri scumpe si lipsit chiar si de piete publice, as putea sa ma bucur ca un numar de oameni o sa aiba momente placute intr-o cladire semiruinata si in curtea acesteia in plin centru. Daca n-ar fi discursul contorsionat si implicarea lor ipocrita in grabirea aruncarii locuitorilor vechi in strada, as putea sa ma bucur de aparitia locului.

Oare de ce le e atat de jena organizatorilor sa fie sinceri si sa-si numeasca proiectul un spatiu sustinut de un sponsor privat, caruia ei ii ofera servicii de paza? Sau poate chiar nu cunosc sensul cuvintelor pe care le folosesc?

La parterul imobilului, intre opere de arta, e expusa o serie de desene produse de studioBASAR, documentarea unei cercetari pe tema oamenilor expropriati, care, neavand unde sa mearga, si-au facut tabara pe trotuarul in fata fostelor lor case, formand ziduri din dulapuri si restul mobilierului, si acoperind constructia cu folii de plastic. Aceste constructii temporare (unii dintre care au devenit semipermanente) sunt studiate riguros si reprezentate in axonometrie si plan, impreuna cu fazele mutarii din casa. Studiul mizeriei oamenilor dati afara din case retrocedate e afisat intr-o casa retrocedata din care tocmai s-au aruncat pe strada 11 oameni, partial influentat de artistii care acum o folosesc.

Probabil ei au expus studiul ca sa arate ca au sensibilitate sociala.

In interpertarea organizatorilor, acesti oameni „s-au mutat cu mobila și toate bunurile în fața imobilului pentru că n-au știut unde să meargă, nu erau antrenați în nomadism”, in schimb ei, stand la etaj part-time zic ca „am tot experimentat pe pielea noastră trăitul în nomadism, aici am ajuns la punctul culminant. Suntem încă dependenți de casele noastre pentru igiena personală.”

Norocul nostru e ca „intenționăm în cel târziu doi ani să facem o publicație prin care să descriem acest proces, un fel de manualul utilizatorului pentru ocupantul spațiului abandonat (…) să săltăm spiritual”, deci o sa aiba si sarmanii de “homelesi” ocazia sa dezvolte mentalitatea necesara.

“Noi funcționăm ca un colectiv de squatting, dar suntem în zona gri. România nu e pregătită, nici legal, nici mental, pentru acest tip de intervenție. Noi am făcut-o oricum, cu asumarea tuturor riscurilor. Ar putea deveni primul squat cultural, nu știu dacă Bucureștiul e pregătit să-l accepte.” De Bucuresti nu stiu, dar eu personal sper ca n-o sa ajung niciodata intr-o stare in care sa accept lucruri atat de ipocrite.