Despre “Gay Pride”-urile de la Budapesta ÅŸi BucureÅŸti din anul acesta

— de lukacs si bujor —

Cazul Budapesta

Comunitatea LGBT din Ungaria a fost reprezentată în acest an la Pride (18 Iunie) de un mesaj care a pus accentul pe identitatea naţională şi consumerism. Mai mulţi activişti au reacţionat la această direcţie politică, abordând critic, în mai multe ocazii, valorile adoptate recent de organizatorii celei de-a şaisprezecea ediţii a Pride-ului: naţionalismul, familia nucleară, masculinismul, monogamia şi nu în ultimul rând, comercializarea crescută a evenimentului. Ultima campanie pentru Pride a demonstrat cum organizatorii maghiari au decis să se folosească de formele de opresiune existente în societate pentru a promova o anumită normalitate în acord cu politicile conservatoare din Ungaria.

Începând cu petrecerea oficială de deschidere, intitulată Hungarikum, unde s-au servit băuturi şi gustări tradiţionale, mesajul a fost fără echivoc: „Să arătăm lumii ce înseamnă viaţa gay maghiară printr-o petrecere imensă în onoarea Preşedinţiei UE maghiare!” (aici, traducerea noastra) De asemenea, videoclipul oficial al deschiderii evenimentelor legate de Pride a iscat vii controverse prin discursul naţionalist şi neoliberal promovat.
http://www.youtube.com/watch?v=HFMd4gy3A-o
Deşi acest videoclip a vrut să fie o glumă la o reclamă la bere, realizatorii săi au reuşit să păstreze, ba chiar să întărească, aspectele de mândrie naţională într-un moment sensibil, când maghiaritatea este definită în special prin opoziţie cu romii din Ungaria (percepuţi ca ne-maghiari) şi este calul de bătaie al conservatorilor de la putere şi al grupărilor fasciste tot mai numeroase şi agresive.

Mai mult, înainte de marş, Rainbow Foundation a solicitat participanţilor purtarea unei cocarde în piept cu steagul tricolor maghiar şi cu steagul curcubeu, pentru a reafirma apartenenţa participanţilor la culorile naţionale:

În cadrul workshopurilor din interiorul Pride-ului, analizele critice şi îngrijorările multor activişti referitoare la deviaţiile naţionaliste au fost primite cu răceală (nu putem include toate vocile, vrem să relansăm conceptul de maghiar într-un mod mai larg, ne vom gândi la aceste doleanţe pentru evenimentele din 2012 etc.) sau chiar cu brutalitate (unul dintre organizatori a calificat criticile drept speculaţii fără fundament şi asumpţii absurde). Pe de altă parte, organizatorii au exprimat o încredere oarbă în autorităţi şi mai ales în poliţie. Cu o zi înainte de marş, organizatorii nu aveau datele elementare pentru protecţia participanţilor: nu se ştia dacă se vor folosi garduri, ce se va întâmpla în cazului unei blocade a homofobilor, care va fi modalitatea de părăsire a marşului la final etc. Dar în tot acest timp, ni se cerea o încredere totală în forţele de ordine şi în buna lor judecată. Mulţi activişti internaţionali au simţit lipsa de siguranţă în acele momente, ceea ce s-a adeverit şi la final, când mai mulţi activişti austrieci au fost atacaţi de un grup fascist într-o acţiune premeditată. Mai apoi, persoanele atacate au fost interogate de poliţia maghiară timp de şase ore şi au fost acuzate de atac, la intervenţia reprezentanţilor Jobbik. Vezi mai multe detalii aici, aici şi aici (în engleză).

Tendinţele conservatoare s-au făcut simţite încă odată, la o altă petrecere oficială, cu o seară înainte de Pride. Clubul Alter Ego a găzduit The Stonewall Party, în cinstea revoltelor pentru drepturile LGBT din SUA. Ironic, la această petrecere accesul a fost interzis pentru trei femei trans de etnie romă din Gyöngyöspata (satul în care romii au fost ţinta hărţuirii paramilitare pentru mai multe luni în acest an, vezi aici). Motivele invocate de club pentru interdicţie au fost controlul facial şi igiena. Organizatorii evenimentului au reacţionat tardiv şi fără efecte la acest caz evident de rasism, deşi mai mulţi activişti s-au mobilizat şi au protestat la faţa locului.

Drept urmare la toate aceste incidente, s-a format în interiorul marşului o prezenţă critică (the pink block) susţinută de activiştii queer maghiari, transnaţionali, feminişti şi antifascişti. Printre mesajele folosite s-au regăsit: Solidaritate Roma-LGBT; Fără homofobie, fără transfobie; Roma trans, alter egoul meu; Capitalism = Patriarhat = Rasism; Nu sunt maghiar: şi ce dacă?; Mai multe iubiri, mai multe genuri; Monogamia nu este destin. Culoarea roz adoptată a avut scopul de a reaminti de exterminarea bărbaţilor gay din timpul Holocaustului (triunghiul roz impus în lagărele de concentrare) şi de nevoia de a uni diferitele grupuri marginalizate şi atacate vehement de conservatorii din regiune şi din întreaga Europă. Atmosfera de revoltă queer internaţională anti-rasistă, anti-capitalistă şi feministă a avut scopul de a reconfigura un eveniment major precum Budapest Pride. De asemenea, nevoia de a face auzite vocile critice asupra agendei conservatoare, consumeriste şi exclusiviste nu a ţinut cont de cerinţele explicite ale poliţiei de a nu provoca şi de a păstra limitele decenţei. Frivolitatea a fost la ea acasă pe străzile Budapestei. Aceste evenimente legate de reprezentarea comunităţii LGBT în Ungaria au arătat în mod explicit nevoia de mai multă atenţie şi de reacţie spontană la relaţiile de putere inegale, la discriminare şi opresiune, mai ales când apar în comunităţile din care facem parte. Susţinerea comunităţii LGBT coincide cu susţinerea comunităţii rome şi cu expunerea naţionalismului, homofobiei, transfobiei şi a rasismului.

Aşa cum mult aşteptata petrecere de final de Pride a parafat succesul de anul acesta şi colaborarea perfectă cu autorităţile, este interesant cum reacţiile politice identitare au fost generate în preajma petrecerilor din saptămâna Pride-ului. Chiar dacă pentru o anumită categorie de bărbaţi albi gay cu o situaţie materială satisfăcătoare, mantra neoliberală de agenţie, alegere, petrecere rămâne dominantă, întrebările referitoare la ce corpuri nu au acces la politicile progresiste liberale din Estul Europei trebuie adresate. Ce corpuri nu pot trece bariera de control, ce corpuri sunt în exces, ce corpuri sunt păstrate invizibile, ce corpuri vor fi adresate anul următor? De asemenea, trebuie să chestionăm centralitatea acestui bărbat alb care reprezintă naţiunea, vrea familie, casă şi copii, câştigă bine şi colaborează bine cu autorităţile în cadrul activismului de stânga.

Cazul BucureÅŸti

Åži în România, marÅŸul organizat în cadrul evenimentului GayFest, cu denumirea oficială de “Marsul diversităţii”, este conceput de organizatori (asociaÅ£ia ACCEPT) ca un exemplu de “activism politic” pentru drepturile omului însa devine mai degrabă un eveniment axat pe o mainstream-izare “cu orice preÅ£”. Colaborarea cu forÅ£ele de ordine – motivată de experienÅ£e din anii trecuÅ£i cu atacuri violente asupra participanÅ£ilor din partea unor contra-protestatari – are efectul de a izola total participanÅ£ii la marÅŸ ÅŸi astfel micÅŸorează impactul pe care l-ar putea avea asupra publicului, semnificaÅ£ia politică ÅŸi vizibilitatea urmarită prin această acÅ£iune. Pentru parada gay de la BucureÅŸti din 4 iunie 2011, măsurile de securitate au fost asemănătoare celor de la Budapesta: traseul marÅŸului a fost delimitatat cu garduri ÅŸi flancat de jandarmi ÅŸi maÅŸini pe tot parcursul său; la intrarea în coloană, participanÅ£ii au primit fluturaÅŸi prin care erau informaÅ£i privind precauÅ£iile necesare – dar ca ÅŸi la Budapesta, toate aceste măsuri nu au fost suficiente pentru a preveni incidente violente ce au urmat imediat dupa marÅŸ (info, comentarii). Ca ÅŸi în anii precedenÅ£i, în mass media romanească s-a pus accentul pe prezenÅ£a travestiÅ£ilor imbrăcaÅ£i extravagant, a jandarmilor ÅŸi a susÅ£inătorilor din străinatate, ÅŸi pe faptul ca Pride-ul se desfasoară în aceeaÅŸi zi cu “marÅŸul pentru normalitate” organizat de Noua Dreaptă, celor două evenimente – cel pro-diversitate si cel homofob – fiindu-le acordată aceeaÅŸi atenÅ£ie (o revistă a presei post-marÅŸ se poate citi aici). Spre deosebire de Budapesta, la BucureÅŸti discursurile cu tentă naÅ£ionalistă nu s-au regasit nicaieri în cadrul Pride-ului (conflictul de interese dintre cei care militează pentru drepturile persoanelor LGBTQ ÅŸi dreapta conservatoare, naÅ£ionalistă ÅŸi ultrareligioasă este bine stabilit ÅŸi nu ar putea fi înlăturat retoric); aici încercarile de a valida ÅŸi legitimiza cauza au constat din scoaterea în evidenţă a susÅ£inerii internaÅ£ionale, din partea ambasadelor, a unor politicieni străini ÅŸi în măsura mai mică a Amnesty International. Dintre grupurile care au participat în mod oficial cele mai vizibile au fost ambasadele câtorva Å£ari (înainte de marÅŸ se distribuiau steguleÅ£e, atât cu curcubeul care simbolizeaza cauza “gay” cat ÅŸi cu cateva steaguri naÅ£ionale). Dar în cadrul marÅŸului nu erau foarte vizibile alte grupuri iar diversitatea participanÅ£ilor nu a părut sa-i preocupe în mod special pe organizatori – nici în materialele promoÅ£ionale, nici în timpul marÅŸului. Ca ÅŸi în alÅ£i ani, aliaÅ£ii heterosexuali au constituit un procent semnificativ din participanÅ£i, în timp ce nu se poate vorbi de o adevarata diversitate LGBTQ – poate ÅŸi pentru că au participat numai 200-300 de persoane cu totul.

Totuşi, au existat câteva încercări de a adresa lipsa unei critici faţă de mainstream-ul nu numai homofob dar şi sexist, rasist, conservator, consumist, şi a unui interes real în cadrul Pride-ului pentru solidaritate între diferite grupuri; câtiva participanţi care doreau să facă simţita la Pride şi o prezenţă feministă, anti-rasistă, anti-capitalistă au purtat semne cu mesaje ca: Suntem gay, romi, emigranţi şi NU vrem sa ne tratăm; Vizibilitate pentru diversitate; Ura nu e normală; sau (realizat ad-hoc în timpul marşului) Noua Dreaptă e cu noi. Această prezenţă a fost însă una foarte restrânsă.

Problema principală a paradelor gay în România este lipsa implicării reale a mai multor oameni. Mulţi aliati şi chiar persoane LGBTQ aleg să nu participe, pentru că nu vad aceste marşuri ca pe ceva care îi reprezintă sau satisface ca acţiune impotriva discriminarii. Din păcate, criticile aduse sunt pe de o parte legitime (mesajul diluat, accentul pus pe identitatea LGBTQ fără alte implicaţii sociale), dar pe de alta există diverse atitudini care în mod paradoxal se intersectează cu cele bazate pe prejudecăţi din partea mass mediei sau a simpatizanţilor Noii Drepte. De pildă, unele persoane presupus-solidare adoptă un discurs foarte apropiat de unul transfobic şi chiar homofobic: dacă presa se concentrează asupra participanţilor travestiţi pentru a prezenta evenimentul în cel mai senzaţionalist mod posibil, în cercuri stângiste se întâlneşte destul de des argumentul că organizatorii şi participanţii la Pride ar trebui să se prezinte ca oameni cu care majoritatea să se poată identifica mai usor (chiar dacă nu este folosit termenul “normal”, acesta se subinţelege) şi să nu mai fie scoşi în faţă travestiţii şi persoanele transgender, intr-un efort de a oferi o imagine mai “serioasă” a acţiunii. În efect, aceste două poziţii critice asupra paradei se alimentează una pe alta şi de fapt nu înseamnă decât desolidarizarea explicită a majoritaţii, inclusiv a “aliaţilor de stânga”, de cauza LGBTQ. Un alt exemplu de punct controversat sunt fondurile cheltuite pe acest eveniment, care tind să fie vazute ca o risipă atat de către conservatori cât şi de către oameni cu vederi progresiste (este adevarat că pentru Pride-ul de la Bucureşti de anul acesta a fost adus un DJ care a costat mii de euro, lucru care a fost comentat negativ şi de catre susţinătorii “marşului pentru normalitate”, şi de persoane care s-au desolidarizat de GayFest). Viziunea conservatoare, prezentă şi în discursurile extremiste privind alte grupuri defavorizate (romi, persoane cu dizabilităţi, etc.) ce pun in pericol “normalitatea” şi bunăstarea naţiunii folosind în acelasi timp din resursele care se cuvin majorităţii este bineinţeles adânc problematică. Dar şi critica dinspre stânga, anti-capitalistă a Pride-ului – şi a mişcării LGBTQ “mainstream” in general – trebuie nuanţată; aici intervine realitatea că separarea de o cauză şi refuzul de a participa, din motiv că este prea comercial, la un eveniment care urmăreşte celebrarea unei comunităţi aliate poate însemna o respingere de facto a acestei comunităţi în contextul în care inevitabil oamenii sunt nevoiţi să facă în fiecare zi concesii culturii consumeriste în care trăiesc. Întrebarea care intervine este ce priorităţi au oamenii în privinţa solidarităţii.

—

Pride-urile din Estul Europei par să devină evenimente tot mai normalizate şi conformiste, reprezentând o categorie tot mai restrânsă de bărbaţi gay care sunt integraţi în societatea neoliberală conservatoare, uitând angajamentele pentru dreptate socială. Solidaritatea transnaţională a persoanelor non-heteronormative, care au trăit forme similare de opresiune în propriile comunităţi, reprezintă un răspuns viabil şi o prezenţă critică necesară vis-a-vis de excluderea homonaţionalistă. Unitatea diverselor grupuri formale şi informale de activişti de stânga împotriva diviziunii şi fricii adresează tocmai diversele forme de excludere (cum ar fi homofobia cu care se luptă zilnic persoanele LGBT) şi oferă un model de acţiune all-inclusive, fără a cădea într-o nefastă olimpiadă a opresiunilor. Pride-ul rămâne un eveniment politic important deoarece este tocmai această ocazie unică de a arată şi întări legăturile dintre comunităţile noastre, de a construi alianţe şi de a da un răspuns opoziţiei heterosexiste din exterior dar şi formelor de excluziune internă.