Citind un articol pe transindex.ro (http://itthon.transindex.ro/?cikk=12103) despre o comunitate de romi de lângă Sfântu Gheorghe, mi-am dat seama că o disponibilitate similară m-a primit si pe mine în multe familii, mai ales de la țară si mai ales puțin educate, când am dorit să povestesc cu părinți si bunici despre îngrijirea copiilor. Bine-nțeles, au fost si multe refuzuri, de obicei pasate femeilor sau, într-un caz recent, fetei de 12 ani, care a fost pusă de mama ei să îmi zică că ei nu doresc să participe în studiul meu.

Însă disponibilitatea de a sta de vorbă, deschiderea cu care mi-au povestit tot felul de chestiuni legate de viața privată a familiei si a membrilor acesteia m-a luat de multe ori prin surprindere mai ales că nu odată am întâlnit situații în care persoane de acces în comunități pe care nu le stiam, angajați ai Primăriilor sau lideri informali în comunități locale, mi-au spus că acesti oameni nu stiu să povestească, să se exprime, să îmi zică ce vreau eu să aflu (!!!). Acest post este o mulțumire pentru toți cei care au decis să stea de vorbă cu mine pentru studiul meu. Si doresc să mulțumesc tuturor participanților în ciuda faptului că stiu că interviurile au fost de foarte multe ori la fel de valoroase pentru participanți ca si pentru mine, desi în alte feluri. De foarte multe ori mi s-a întâmplat ca persoanele cu care am stat de vorbă să îmi multumească pentru poveste, să îmi spună că le-a făcut foarte mare plăcere să stea de vorbă. Faptul că până la urmă interacțiunile cu aceste familii au fost schimburi plăcute si nu un act de caritate din partea lor nu ia cu nimic din recunostința mea pentru fiecare participant în parte.

Iată câteva momente care ilustrează natura acestui schimb dintre mine ca si cercetător si participanți.

Recent m-am dus la o familie, să le spunem Pop, într-un sat pentru interviu. Sunasem cu 5 minute înainte pentru că mă rătăcisem, dar aveam coordonatele si eram pe drumul bun. Am căutat a treia casă pe stânga. Era câine la usă, lătra, si gândeam că dacă stiu că vin, îmi deschid. După 4 minute a apărut ea. M-am prezentat, i-am zis că am venit pentru studiu, că am vorbit cu soțul acum 10 minute. Îi ziceam doamna Pop. Părea un pic derutată, el nu era, era dus în sat, dar m-a invitat în casă, să îmi facă cafea. Când am întrebat-o unde sunt copiii, că despre ei vom povesti, mi-a zis că ea a avut două sarcini extrauterine, nu are încă copii, acum este primul pe drum, mi-a arătat o burtică în devenire. Oooops, zic, păi am venit la familia Ion si Maria Pop. A, zice, e casa următoare, mai sus, tot verde. Dar să rămân la o cafea! Când am plecat mă gândeam cât de usor mi-a mărturisit de sarcinile pierdute, desi eram o persoană ce o vedea pentru prima dată. Chiar dacă zâmbăreață.

Tot recent am fost la altă familie recomandată de o cunostință a unei alte familii participante. Am sunat să întreb dacă sunt interesați si el m-a invitat la ei acasă. Să aflu că au un bebe de 3 săptămâni, ceea ce îi excludea din esantionul meu. Însă păreau amândoi, mai ales el, atât de doritori să îmi vorbească de copilul mare încât am decis să rămân. Am aflat si că băiatul nu a fost dorit, ea voia să îl abandoneze, el si-a cunoscut copilul când avea aproape un an, că al doilea este si ultimul pentru că ea “si-a legat trompele”. Lucruri care, credeam eu, oamenii nu le spun la oricine si la o oră după ce te vezi prima dată cu omul. Spre surprinderea mea, în timpul interviului cu ea, vecina care fusese în vizită si mai devreme a revenit să mă invite si la ea să stau de vorbă si cu ea. S-a auto-invitat practic în studiu, bănuiesc că din dorința de a-mi povesti. Cuplul la care am realizat interviurile m-a chemat în vizită când mai sunt prin localitate.

O altă mamă mi-a mărturisit cu lacrimi că soacra ei si alte “neamuri” ale soțului o blamează pe ea că si cel de-al doilea copil, pe drum, este băiat. Este al patrulea nepot al soacrei, tot băiat, ceea ce exclude o nepoțică. Mi-a zis că a citit si în cărți de la care vine sexul copilului, de la mamă sau tată si a zis, dar tot îi dau de înțeles rubedeniile că ea este de vină. Părea la fel de speriată si de niste analize care au iesit neconclusive si îmi explica că pe soțul ei nu-l sperie ideea că noul bebe ar putea fi nesănătos în vreun fel. Mi se părea că sunt într-o postură în care poate fusese doar ginecologul ei, însă nestiind de atâtea informații despre relațiile conjugale ale acestei femei câte stiam eu. Era un moment în care m-am gândit să mă implic mai mult decât cercetătorul când vine, colectează datele, apoi pleacă si nu mai revine: să mă implic personal. Într-un final nu am făcut-o din motive etice: nu sunt în poziția în care să pot interveni, după judecățile mele, într-un posibil conflict. Chiar dacă am fost implicată prin faptul că stiam de el.

Într-o altă familie, unde mama este singurul copil si mama ei este descrisă ca si băgăreață si autoritară, mare parte din interviul de peste 2 ore cu tatăl a fost despre procesul de alienare de la fetele lui datorită faptului că soția lui si mama ei practic i-au tăiat sansa de a se implica, după puterile lui, în cresterea lor. Mi-a vorbit aproape în soaptă, desi usa de la cameră era închisă, despre cât de inutil a fost făcut să se simtă în jurul lor si că egoul lui masculin suferă mult de pe urma acestui fapt. Căuta cuvintele: nu cred că a mai vorbit despre asta nimănui, însă avea încrederea că eu nu voi vorbi despre asta apoi soției lui.

Am vorbit cu doi bărbați care mi-au descris în detaliu modul în care ‘faultează’ statul cât timp sunt în concediu de îngrijire a copilului, la mica înțelegere cu angajtorul pentru că sunt considerați indispensabili de către acesta.

Este această deschidere, voluntar oferită, fără temeri si fără frici de exploatare care necesită considerație. Este respectul față de aceste persoane si aprecierea onestității lor care mă face să scriu anonim despre demersul meu asa-zis stiințific care îi implică si pe ei. Este, pe de altă parte, o resursă care cred că (încă?) caracterizează mulți români: disimularea am simțit-o rareori, mai ales în dialoguri despre grădiniță sau mersul la scoală în familii deosebit de sărace, cu părinți analfabeți, marginalizați social si rezidențial. În rest, toate persoanele cu care am vorbit, aproape de 80, mi-au dezvăluit lucruri despre care nu au mai vorbit niciodată nimănui. Si spun resursă pentru că este ceva fără preț pentru oricine care încearcă să cerceteze aspecte din viața de zi cu zi a oamenilor precum este, de pildă, îngrijirea copiilor, prin narativele lor. Cred, asadar, că aspectele etice ale oricărei cercetări care implică ‘subiecți’ umani trebuie să fie în fiecare moment gândite, luate în considerare. Modul cum iei de la persoana care îți dăruieste cu onestitate narativa sa este mult mai important, cred, decât ceea ce ‘găsesti’ ca si cercetător de pe urma acestor narative.