Două texte despre anomia societăţii româneşti şi bancurile cu violul, dintr-o altă perspectivă

• Despre profesori anomici. Sau cum au devenit glumele despre viol un instrument retoric firesc în analizele sociale
  — Mona

  Analiza socială la care mă refer este articolul scris the Vintilă Mihăilescu în Dilema Veche nr.415, 26 ianuarie – 1 februarie 2012, intitulat “Anomia, violul ÅŸi mamaliga”.

  În acest articol, domnul Mihăilescu încearcă să ne explice care sunt cauzele protestelor începute în ianuarie. Se pare că societatea românească, asemănată cu un elefant bolnav, ar suferi de anomie. Dacă va repugnă acest concept al lui Durkheim, aşa cum autorul pare a şti cu certitudine, e pentru că “discursul public romanesc” are oroare de concepte. Cum domnul Mihăilescu vrea să se ferească de etichetă de “elitist”, ne trimite la o definiţie a conceptului găsită de dumnealui la un “simplu search pe Google”.

  Pe scurt, această anomie e o stare a societăţii în care regulile sociale devin laxe, dispar valorile împărtăşite ÅŸi, drept urmare, indivizii par a se regăsi într-o stare de vid de sens în toate acÅ£iunile lor. De aici ÅŸi suicidul anomic. Doar că, se pare, indivizii mai pot reacÅ£iona ÅŸi altfel la situaÅ£ia anomică. Ei se pot răzvrăti. Cam asta s-a întâmplat, explică Vintilă Mihăilescu, ÅŸi cu societatea românească, sau cel puÅ£in cu acea parte care a ieÅŸit în străzi să protesteze. Anomia societăţii româneÅŸti e de fapt un alt nume pentru cele trei boli ale elefantului – comunism, corupÅ£ie, criză, care au fost tratate cu anticomunism, anticorupÅ£ie ÅŸi austeritate.

  Tratamentele de anticomunism şi anticorupţie, ne spune domnul Mihăilescu, par a fi eşuat. În ce priveşte boala crizei economice însă, problema pare a fi nu tratamentul de austeritate. Deşi afectat puternic de acesta, elefantul se ţine încă pe picioare. De ce totuşi a rupt elefant gardul, aflăm mai jos:

  “La toate acestea se adaugă un “agent patogen” la care Durkheim nu s-a gîndit vreodată: dispreÅ£ul. Or, demnitatea dispreÅ£uită doare mai tare decît orice boală! Exacerbînd anomia, actuala putere a făcut-o cu un dispreÅ£ suveran ÅŸi explicit faţă de “viermii” societăţii pe care o conduce. Chiar ÅŸi reÅ£eta străveche a tiraniei eficiente – “pîine ÅŸi circ” – a fost încălcată cu dispreÅ£, a devenit întîi “fără pîine”, apoi “fără circ”, iar ca bonus i s-a dat societăţii cu tifla. Austeritatea, una dintre suferinÅ£ele sociale majore impuse societăţii româneÅŸti (nu discut cît de utile) se tratează oriunde cu solidaritate (chiar dacă adesea demagogică): “fraÅ£ilor, sîntem cu toÅ£ii în aceeaÅŸi oală, împreună vom reuÅŸi să ieÅŸim!”. Or, după cum rezuma excelent Corina Drăgotescu într-o emisiune, “cuvîntul «împreună» a dispărut din vocabularul puterii în ultimii doi ani”. ÃŽn alÅ£i termeni, o respectabilă pensionară exclama consternată în PiaÅ£a Universităţii: “omul ăsta nu ne-a iubit niciodată!”. Ceea ce îmi aduce aminte de un vechi banc decoltat, din care pot să reproduc însă morala: “viol, viol, dar barem uită-te în ochii ei!…”

  Problema, se pare, nu e neapărat austeritatea, iar domnul Mihăilescu se abţine de la a discuta cât de utile sunt măsurile de austeritate. Problema societăţii e că puterea dispreţuieşte un popor şi aşa chinuit de austeritate, în loc să-i întreţină o anumită iluzie a solidarităţii. Cam asta crede domnul Mihăilescu că se înţelege din ce spune Corina Dragotescu şi pensionară din Piaţă. Şi cam de asta îi aduce aminte “morală” (!) unui banc “decoltat”(!) despre un viol care ar putea fi suportat măcar dacă violatorul ar putea mima un semn da afecţiune faţă de victimă. Ce e problematic în asta?

  1)
  Orice banc despre viol transformă violul într-o banalitate care, drept urmare, nu mai merită atenţia noastră.
  În momentul în care se spune că un banc despre un viol e “doar o glumă”, violul devine temporar un subiect neabordabil altfel decât ca o glumă.
  În momentul în care bancurile cu viol au o “morală” care sugerează că violul nu e imoral, violul devine acceptabil moral.
  În momentul când astfel de bancuri sunt folosite ca artificii retorice pentru a întări o idee într-un text, gravitatea violului este temporar suspendată.
  Orice banc despre viol face acceptabilă realitatea violului.
  În momentul în care cineva spune un banc despre viol, aduce o insultă acelor persoane care au suferit un viol, chiar dacă acea insultă este sau nu intenţionata.

  2)
  De ce e amuzantă pentru unii morala bancului “viol, viol, dar barem uită-te în ochii ei!…” (care, de fapt, e bancul în sine ÅŸi nu doar “morala” unui banc pe care Vintilă Mihăilescu pare a nu ÅŸi-l aminti).
  Ce poate fi amuzant că unui violator i se sugerează să se uite în ochii victimei violului în timpul violului? Absolut nimic. Cu toate astea Vintilă Mihăilescu îl consideră a fi un banc, deci amuzant. De ce?

  Un astfel de banc nu poate fi amuzant decât pentru cei care văd un sens, o coerentă între viol şi sugestia făcută violatorului. Această coerentă nu poate fi văzută decât de cei care au următoarele convingeri şi stereotipuri sexiste:

  – orice viol este inevitabil ÅŸi acceptabil; această e funcÅ£ia repetiÅ£iei “viol, viol”; [există ÅŸi alte variante de “bancuri” despre viol care folosesc aceeaÅŸi repetiÅ£ie: “viol,viol, dar nu săriÅ£i că-mi place”; “viol, viol, dar să ÅŸtim ÅŸi noi”; “viol, viol, dar parcă-i dulce”; toate aceste bancuri susÅ£inând ideea că femeile, în secret, chiar îşi doresc să fie violate.]
  – deÅŸi inevitabil, orice viol ar putea fi cumva compensat cu un gest mimat de afecÅ£iune;
  – femeia ar putea trece peste viol, măcar de violatorul s-ar uită în ochii ei, pentru că asta e cu adevarat important pentru o femeie ÅŸi nu dacă actul e consimÅ£it sau nu;
  [de asta Vintilă Mihăilescu şi invocă două femei care confirmă că puterea e dispreţuitoare la adresă popurului, deşi există mulţi analişti, jurnalişti etc. bărbaţi care susţin la fel de frecvent acelaşi lucru şi care puteau fi invocaţi];
  – violul nu e cine ÅŸtie ce; e o distracÅ£ie nevinovată sau o trivialitate “decoltată”.

  3) Cu toate astea, chiar este de acord domnul Mihăilescu că violul este o faptă trivială şi acceptabilă moral? Eu cred că acest paragraf exact asta indică. Dumnealui invocă acest banc pentru a-şi întări ideea că problemă nu este austeritatea, ci dispreţul puterii faţă de suferinţa cetăţenilor. Că domnul Mihăilescu invocă un banc despre viol fără a-l critica într-un astfel de context, indică că e de acord că violul ar putea fi trecut cu vederea, măcar de violatorul ar mima puţină afecţiune. Vintilă Mihăilescu face aici o analogie între austeritate şi viol; între dispreţul puterii faţă de un popor în austeritate şi neuitatul în ochi al violatorului. Austeritatea-viol ar fi suportabilă, măcar de puterea violatoare ne-ar arată puţină compasiune în timpul actului. “Agentul patogen” nu e violul şi nici violatorul, ci lipsa de afecţiune mimată din partea acestuia. Când se spune că “demnitatea dispreţuită doare mai tare decât orice boală!”, se spune în acelaşi timp că nu violul e problemă, ci doar atitudinea violatorului în timpul violului.

  Vintilă Mihăilescu invocă un banc despre viol pentru că se potriveşte edificiului retoric al textului prin care a ales să presupună un “public” care nu înţelege analize sociale dacă acestea nu conţin metafore şi comparaţii cu animale bolnave şi captive şi bancuri “neaoşe” cu violuri. Dintr-odată, devine acceptabilă folosirea unei aprecieri despre viol că artificiu retoric într-un text. Doar că oricine invocă şi consideră o astfel de apreciere despre viol drept banc, face asta doar pentru că are toate convingerile sexiste de mai sus şi nu face decât să contribuie la perpetuarea lor.

  Am citit Sinuciderea lui Durkheim în facultate, la cursul unui profesor care mă intimida uneori, pe mine şi pe alte colege, prin apelative şi remarce de tot felul. Era clar că valorile şi comportamentul fireşti pentru acel profesor produceau o stare anomică sexistă dificil de suportat şi care, cel puţin atunci, era greu de sancţionat.

• “Gluma cu violul” văzută (È™i) de femei
  — Nicoleta A.

  Citind textul lui Vintilă Mihăilescu “Anomia, violul și mămăliga”, am ajuns la concluzia că este cel puțin discutabil modul în care autorul recurge la un “banc decoltat” pentru a ne sugera mecanismul anomiei, prin intermediul unei glume, care sună cam așa: “viol, viol, dar barem uită-te în ochii ei”. Prin utilizarea expresiei “banc decoltat” suntem atenționați că intențiile auctoriale se situează pe teritoriul alunecos al glumei: suntem invitați să ne supunem pactului de suspendarea a judecăților afective și etice, care altminteri informează acțiunile și reacțiile noastre individuale. Cu alte cuvinte, autorul se așteaptă ca noi să acceptăm nediferențiat convenția potrivit căreia procesul de producere-receptare a glumei se află în mod legitim într-un perimetru amoral. În mod paradoxal, Vintilă Mihăilescu plasează gluma într-un context cu vădite intenții moraliste, aratând cu degetul înspre fragilitatea reperelor morale, cauzată de abuzurilor celor care dețin puterea.

  Pentru că “discursul public românesc are oroare de concepte” autorul hotărâște să recurgă la diferite metafore menite să facă mai uÈ™or de înghiÈ›it pastila despre anomie: elefantul roz, mămăliga È™i violul. ÃŽn economia textului, violul are funcÈ›ia strategică de ancora problema dispreÈ›ului, căci dispreÈ›ul sistematic al clasei politice ar fi adus la suprafață revolta celor care au ieÈ™it în Piață. Deloc întâmplător, cuvintele unei doamne au acÈ›ionat asupra memoriei autorului, evocând “bancul decoltat”: referindu-se la Băsescu doamna afirmă că “omul ăsta nu ne-a iubit niciodată!”. Numind-o “respectabilă pensionară” Vintilă Mihăilescu încearcă să se scuze anticipat pentru substratul “decoltat” (i.e. sexual) al glumei evocate, nereuÈ™ind să găsească o metaforă mai puÈ›in sexistă pentru a exprima brutalitatea clasei politice. Doamna – ca orice femeie, nu-i aÈ™a?- ar fi sperat la iubire sau, în acest context specific, la solidarietate È™i respect de la cei abilitaÈ›i să vorbească È™i să decidă în numele ei, însă nu primeÈ™te decât dispreÈ›. Mergând pe firul ideilor sugerate de gluma autorului, doamna nu a consimÈ›it la acÈ›iunile întreprinse de cei care ar fi trebuit să o reprezinte, fiind supusă unui viol (simbolic). Desigur, funcÈ›ia atribuită doamnei este aceea de a reprezenta un personaj colectiv, o societate românească vulnerabilizată, dominată È™i desconsiderată de proprii săi aleÈ™i. Dacă aceÈ™tia ar fi mimat solidarietatea È™i ar fi acÈ›ionat în mod mai puÈ›in autoritar, lasă de înÈ›eles autorul, populaÈ›ia ar fi putut să să convingă că de fapt consimte, aprobă deciziile clasei politice, fără a-È™i simÈ›i lezată propria demnitate.

  Problematică este sursa disprețului invocată în subtextul glumei, cea din care ar trebui să reiasă la nivel argumentativ mobilul revoltelor (i.e. disprețul). Logica bancului ne spune că femeia sfârșește prin a se simți abjectată, nu pentru că a fost violată, ci pentu că bărbatul care a violat-o nu a privit-o în ochi. Deducem că demnitatea ei ar fi fost parțial restaurată dacă violul ar fi fost “umanizat” de privirea masculină, care ar fi trasformat abuzul într-un act cvasi-consimțit. Vedem, așadar, că unei femeie îi este negată până și legitimitatea punctului de vedere asupra abuzului: gravitatea violului pare să se dilueze dacă abuzul interferează cu dorința masculină, aparent net diferită de impulsurile subumane ale bărbaților violatori, care agresează femeile fără a avea curajul să le privească în ochi. Vintilă Mihăilescu ne oferă o perspectivă care minimalizează implicațiile morale ale violului, transformă un act extrem de brutal într-un act erotic, insinuând o interpretare prin optica formulei stereotipe “femeile, de fapt, simt plăcere atunci când sunt dominate”. Violul devine acceptabil, dorința femeii ipotetice fiind anihilată și subsumată în totalitate voinței masculine.

  Nu este oare aceasta perspectivă asupra violului o altă dimensiune a anomiei pe care Vintilă Mihăilescu o teoretizează din postura autorului obiectiv și neutru, detașat și superior, dispus să ne împărtășească câte ceva din cunoașterea lui? În fapt, atitudinea autorului reprezintă mai mult decât o altă fațetă a anomiei din societatea contemporană, este un mod de gândire împământenit printr-o logică a indiferenței sexuale, care, în acest caz, ar fi trebuit să determine cititorii să recepteze gluma în mod nediferențiat, gender-blind. Vintilă Mihăilescu apelează la un sadism metaforic îndreptat împotriva femeilor pentru a da “savoare” teoriei sale, eludând astfel riscul de a fi plictistor: își marketizează cunoașterea instrumentalizând corpul femeilor și, totodată, își face cititorii să zâmbească, pentru că, nu-i așa?, tocmai le-a spus un banc, în timp ce le explica dinamica unei chestiuni cât se poate de serioase. Ceea ce autorul ignoră cu desăvârșire este faptul că jumătate dintre cititorii lui sunt cititoare, precum jumătate dintre studenții săi sunt studente, iar jumătate din populația României este reprezentată de femei. Pentru a se amuza de “bancul decoltat” o femeie trebuie să opereze o “reducție fenomenologică”: trebuie să anuleze faptul că este o femeie, o potențială victimă a violului evocat. Ea trebuie să se își însușească perspectiva masculină, să se decorporalizeze pentru a privi cu aceeași senină obiectivitate “gluma cu violul” a lui Mihăilescu, încercând să îți garanteze accesul la cunoaștere, care, altminteri, din postura feminină, îi este negat. Disprețul nu este mobilul revoltei doar în textul lui Vintilă Mihailescu, ci și în al nostru.