Să mergem sau nu la Pride?

Despre “Gay Pride”-urile de la Budapesta şi Bucureşti din anul acesta

— de lukacs si bujor —

Cazul Budapesta

Comunitatea LGBT din Ungaria a fost reprezentată în acest an la Pride (18 Iunie) de un mesaj care a pus accentul pe identitatea naţională şi consumerism. Mai mulţi activişti au reacţionat la această direcţie politică, abordând critic, în mai multe ocazii, valorile adoptate recent de organizatorii celei de-a şaisprezecea ediţii a Pride-ului: naţionalismul, familia nucleară, masculinismul, monogamia şi nu în ultimul rând, comercializarea crescută a evenimentului. Ultima campanie pentru Pride a demonstrat cum organizatorii maghiari au decis să se folosească de formele de opresiune existente în societate pentru a promova o anumită normalitate în acord cu politicile conservatoare din Ungaria.

Începând cu petrecerea oficială de deschidere, intitulată Hungarikum, unde s-au servit băuturi şi gustări tradiţionale, mesajul a fost fără echivoc: „Să arătăm lumii ce înseamnă viaţa gay maghiară printr-o petrecere imensă în onoarea Preşedinţiei UE maghiare!” (aici, traducerea noastra) De asemenea, videoclipul oficial al deschiderii evenimentelor legate de Pride a iscat vii controverse prin discursul naţionalist şi neoliberal promovat.

Deşi acest videoclip a vrut să fie o glumă la o reclamă la bere, realizatorii săi au reuşit să păstreze, ba chiar să întărească, aspectele de mândrie naţională într-un moment sensibil, când maghiaritatea este definită în special prin opoziţie cu romii din Ungaria (percepuţi ca ne-maghiari) şi este calul de bătaie al conservatorilor de la putere şi al grupărilor fasciste tot mai numeroase şi agresive.

Mai mult, înainte de marş, Rainbow Foundation a solicitat participanţilor purtarea unei cocarde în piept cu steagul tricolor maghiar şi cu steagul curcubeu, pentru a reafirma apartenenţa participanţilor la culorile naţionale:

În cadrul workshopurilor din interiorul Pride-ului, analizele critice şi îngrijorările multor activişti referitoare la deviaţiile naţionaliste au fost primite cu răceală (nu putem include toate vocile, vrem să relansăm conceptul de maghiar într-un mod mai larg, ne vom gândi la aceste doleanţe pentru evenimentele din 2012 etc.) sau chiar cu brutalitate (unul dintre organizatori a calificat criticile drept speculaţii fără fundament şi asumpţii absurde). Pe de altă parte, organizatorii au exprimat o încredere oarbă în autorităţi şi mai ales în poliţie. Cu o zi înainte de marş, organizatorii nu aveau datele elementare pentru protecţia participanţilor: nu se ştia dacă se vor folosi garduri, ce se va întâmpla în cazului unei blocade a homofobilor, care va fi modalitatea de părăsire a marşului la final etc. Dar în tot acest timp, ni se cerea o încredere totală în forţele de ordine şi în buna lor judecată. Mulţi activişti internaţionali au simţit lipsa de siguranţă în acele momente, ceea ce s-a adeverit şi la final, când mai mulţi activişti austrieci au fost atacaţi de un grup fascist într-o acţiune premeditată. Mai apoi, persoanele atacate au fost interogate de poliţia maghiară timp de şase ore şi au fost acuzate de atac, la intervenţia reprezentanţilor Jobbik. Vezi mai multe detalii aici, aici şi aici (în engleză).

Tendinţele conservatoare s-au făcut simţite încă odată, la o altă petrecere oficială, cu o seară înainte de Pride. Clubul Alter Ego a găzduit The Stonewall Party, în cinstea revoltelor pentru drepturile LGBT din SUA. Ironic, la această petrecere accesul a fost interzis pentru trei femei trans de etnie romă din Gyöngyöspata (satul în care romii au fost ţinta hărţuirii paramilitare pentru mai multe luni în acest an, vezi aici). Motivele invocate de club pentru interdicţie au fost controlul facial şi igiena. Organizatorii evenimentului au reacţionat tardiv şi fără efecte la acest caz evident de rasism, deşi mai mulţi activişti s-au mobilizat şi au protestat la faţa locului.

Drept urmare la toate aceste incidente, s-a format în interiorul marşului o prezenţă critică (the pink block) susţinută de activiştii queer maghiari, transnaţionali, feminişti şi antifascişti. Printre mesajele folosite s-au regăsit: Solidaritate Roma-LGBT; Fără homofobie, fără transfobie; Roma trans, alter egoul meu; Capitalism = Patriarhat = Rasism; Nu sunt maghiar: şi ce dacă?; Mai multe iubiri, mai multe genuri; Monogamia nu este destin. Culoarea roz adoptată a avut scopul de a reaminti de exterminarea bărbaţilor gay din timpul Holocaustului (triunghiul roz impus în lagărele de concentrare) şi de nevoia de a uni diferitele grupuri marginalizate şi atacate vehement de conservatorii din regiune şi din întreaga Europă. Atmosfera de revoltă queer internaţională anti-rasistă, anti-capitalistă şi feministă a avut scopul de a reconfigura un eveniment major precum Budapest Pride. De asemenea, nevoia de a face auzite vocile critice asupra agendei conservatoare, consumeriste şi exclusiviste nu a ţinut cont de cerinţele explicite ale poliţiei de a nu provoca şi de a păstra limitele decenţei. Frivolitatea a fost la ea acasă pe străzile Budapestei. Aceste evenimente legate de reprezentarea comunităţii LGBT în Ungaria au arătat în mod explicit nevoia de mai multă atenţie şi de reacţie spontană la relaţiile de putere inegale, la discriminare şi opresiune, mai ales când apar în comunităţile din care facem parte. Susţinerea comunităţii LGBT coincide cu susţinerea comunităţii rome şi cu expunerea naţionalismului, homofobiei, transfobiei şi a rasismului.

Aşa cum mult aşteptata petrecere de final de Pride a parafat succesul de anul acesta şi colaborarea perfectă cu autorităţile, este interesant cum reacţiile politice identitare au fost generate în preajma petrecerilor din saptămâna Pride-ului. Chiar dacă pentru o anumită categorie de bărbaţi albi gay cu o situaţie materială satisfăcătoare, mantra neoliberală de agenţie, alegere, petrecere rămâne dominantă, întrebările referitoare la ce corpuri nu au acces la politicile progresiste liberale din Estul Europei trebuie adresate. Ce corpuri nu pot trece bariera de control, ce corpuri sunt în exces, ce corpuri sunt păstrate invizibile, ce corpuri vor fi adresate anul următor? De asemenea, trebuie să chestionăm centralitatea acestui bărbat alb care reprezintă naţiunea, vrea familie, casă şi copii, câştigă bine şi colaborează bine cu autorităţile în cadrul activismului de stânga.

Cazul Bucureşti

Şi în România, marşul organizat în cadrul evenimentului GayFest, cu denumirea oficială de “Marsul diversităţii”, este conceput de organizatori (asociaţia ACCEPT) ca un exemplu de “activism politic” pentru drepturile omului însa devine mai degrabă un eveniment axat pe o mainstream-izare “cu orice preţ”. Colaborarea cu forţele de ordine – motivată de experienţe din anii trecuţi cu atacuri violente asupra participanţilor din partea unor contra-protestatari – are efectul de a izola total participanţii la marş şi astfel micşorează impactul pe care l-ar putea avea asupra publicului, semnificaţia politică şi vizibilitatea urmarită prin această acţiune. Pentru parada gay de la Bucureşti din 4 iunie 2011, măsurile de securitate au fost asemănătoare celor de la Budapesta: traseul marşului a fost delimitatat cu garduri şi flancat de jandarmi şi maşini pe tot parcursul său; la intrarea în coloană, participanţii au primit fluturaşi prin care erau informaţi privind precauţiile necesare – dar ca şi la Budapesta, toate aceste măsuri nu au fost suficiente pentru a preveni incidente violente ce au urmat imediat dupa marş (info, comentarii). Ca şi în anii precedenţi, în mass media romanească s-a pus accentul pe prezenţa travestiţilor imbrăcaţi extravagant, a jandarmilor şi a susţinătorilor din străinatate, şi pe faptul ca Pride-ul se desfasoară în aceeaşi zi cu “marşul pentru normalitate” organizat de Noua Dreaptă, celor două evenimente – cel pro-diversitate si cel homofob – fiindu-le acordată aceeaşi atenţie (o revistă a presei post-marş se poate citi aici). Spre deosebire de Budapesta, la Bucureşti discursurile cu tentă naţionalistă nu s-au regasit nicaieri în cadrul Pride-ului (conflictul de interese dintre cei care militează pentru drepturile persoanelor LGBTQ şi dreapta conservatoare, naţionalistă şi ultrareligioasă este bine stabilit şi nu ar putea fi înlăturat retoric); aici încercarile de a valida şi legitimiza cauza au constat din scoaterea în evidenţă a susţinerii internaţionale, din partea ambasadelor, a unor politicieni străini şi în măsura mai mică a Amnesty International. Dintre grupurile care au participat în mod oficial cele mai vizibile au fost ambasadele câtorva ţari (înainte de marş se distribuiau steguleţe, atât cu curcubeul care simbolizeaza cauza “gay” cat şi cu cateva steaguri naţionale). Dar în cadrul marşului nu erau foarte vizibile alte grupuri iar diversitatea participanţilor nu a părut sa-i preocupe în mod special pe organizatori – nici în materialele promoţionale, nici în timpul marşului. Ca şi în alţi ani, aliaţii heterosexuali au constituit un procent semnificativ din participanţi, în timp ce nu se poate vorbi de o adevarata diversitate LGBTQ – poate şi pentru că au participat numai 200-300 de persoane cu totul.

Totuşi, au existat câteva încercări de a adresa lipsa unei critici faţă de mainstream-ul nu numai homofob dar şi sexist, rasist, conservator, consumist, şi a unui interes real în cadrul Pride-ului pentru solidaritate între diferite grupuri; câtiva participanţi care doreau să facă simţita la Pride şi o prezenţă feministă, anti-rasistă, anti-capitalistă au purtat semne cu mesaje ca: Suntem gay, romi, emigranţi şi NU vrem sa ne tratăm; Vizibilitate pentru diversitate; Ura nu e normală; sau (realizat ad-hoc în timpul marşului) Noua Dreaptă e cu noi. Această prezenţă a fost însă una foarte restrânsă.

Problema principală a paradelor gay în România este lipsa implicării reale a mai multor oameni. Mulţi aliati şi chiar persoane LGBTQ aleg să nu participe, pentru că nu vad aceste marşuri ca pe ceva care îi reprezintă sau satisface ca acţiune impotriva discriminarii. Din păcate, criticile aduse sunt pe de o parte legitime (mesajul diluat, accentul pus pe identitatea LGBTQ fără alte implicaţii sociale), dar pe de alta există diverse atitudini care în mod paradoxal se intersectează cu cele bazate pe prejudecăţi din partea mass mediei sau a simpatizanţilor Noii Drepte. De pildă, unele persoane presupus-solidare adoptă un discurs foarte apropiat de unul transfobic şi chiar homofobic: dacă presa se concentrează asupra participanţilor travestiţi pentru a prezenta evenimentul în cel mai senzaţionalist mod posibil, în cercuri stângiste se întâlneşte destul de des argumentul că organizatorii şi participanţii la Pride ar trebui să se prezinte ca oameni cu care majoritatea să se poată identifica mai usor (chiar dacă nu este folosit termenul “normal”, acesta se subinţelege) şi să nu mai fie scoşi în faţă travestiţii şi persoanele transgender, intr-un efort de a oferi o imagine mai “serioasă” a acţiunii. În efect, aceste două poziţii critice asupra paradei se alimentează una pe alta şi de fapt nu înseamnă decât desolidarizarea explicită a majoritaţii, inclusiv a “aliaţilor de stânga”, de cauza LGBTQ. Un alt exemplu de punct controversat sunt fondurile cheltuite pe acest eveniment, care tind să fie vazute ca o risipă atat de către conservatori cât şi de către oameni cu vederi progresiste (este adevarat că pentru Pride-ul de la Bucureşti de anul acesta a fost adus un DJ care a costat mii de euro, lucru care a fost comentat negativ şi de catre susţinătorii “marşului pentru normalitate”, şi de persoane care s-au desolidarizat de GayFest). Viziunea conservatoare, prezentă şi în discursurile extremiste privind alte grupuri defavorizate (romi, persoane cu dizabilităţi, etc.) ce pun in pericol “normalitatea” şi bunăstarea naţiunii folosind în acelasi timp din resursele care se cuvin majorităţii este bineinţeles adânc problematică. Dar şi critica dinspre stânga, anti-capitalistă a Pride-ului – şi a mişcării LGBTQ “mainstream” in general – trebuie nuanţată; aici intervine realitatea că separarea de o cauză şi refuzul de a participa, din motiv că este prea comercial, la un eveniment care urmăreşte celebrarea unei comunităţi aliate poate însemna o respingere de facto a acestei comunităţi în contextul în care inevitabil oamenii sunt nevoiţi să facă în fiecare zi concesii culturii consumeriste în care trăiesc. Întrebarea care intervine este ce priorităţi au oamenii în privinţa solidarităţii.

Pride-urile din Estul Europei par să devină evenimente tot mai normalizate şi conformiste, reprezentând o categorie tot mai restrânsă de bărbaţi gay care sunt integraţi în societatea neoliberală conservatoare, uitând angajamentele pentru dreptate socială. Solidaritatea transnaţională a persoanelor non-heteronormative, care au trăit forme similare de opresiune în propriile comunităţi, reprezintă un răspuns viabil şi o prezenţă critică necesară vis-a-vis de excluderea homonaţionalistă. Unitatea diverselor grupuri formale şi informale de activişti de stânga împotriva diviziunii şi fricii adresează tocmai diversele forme de excludere (cum ar fi homofobia cu care se luptă zilnic persoanele LGBT) şi oferă un model de acţiune all-inclusive, fără a cădea într-o nefastă olimpiadă a opresiunilor. Pride-ul rămâne un eveniment politic important deoarece este tocmai această ocazie unică de a arată şi întări legăturile dintre comunităţile noastre, de a construi alianţe şi de a da un răspuns opoziţiei heterosexiste din exterior dar şi formelor de excluziune internă.

extended deadline : Feminist strategies for change – Interface journal call for activist contributions

Feminist strategies for change: activist debate
Interface journal call for contributions (extended deadline – September 1st 2011)

In the heyday of the second women’s movement, feminist utopias and strategies for a world without patriarchy were the stuff of lively debate and defined different kinds of feminist politics and theory. In the grey light of 2011 – the darkness before the dawn? – is it still possible to imagine a post-patriarchal society? Can we imagine what kinds of feminist revolution or transformation might make this possible? And what sorts of everyday collective practice can social movements engage in to bring such a future closer?

Interface: a journal for and about social movements < +http://interfacejournal.net> is produced by activists with an eye to theory and social movement researchers as a practitioner journal for people engaged in or studying the practice of social movement, and aiming to stimulate discussion and learning between people in different regions and continents, different
political situations and theoretical traditions, and different movement contexts. After issues on movement knowledge, civil society, revolutions, activist media and repression, we are now working on an issue devoted to feminism, women’s movements and women in movement.

Continue reading

Biblioteca Vie pe Matasari – Femei pe Matasari

„Matasari, locul unde femeia se vinde la colt de strada”, „De neoprit! Inca o serie de aresturi pe Matasari!”, „Femeile usoare sunt la ele acasa pe Matasari!” – acestea sunt doar cateva titluri de ziare care reflecta perceptia negativa asupra zonei Matasari.
Dar daca maine dimineata v-ati trezi si ati citi in ziar: „Matasari, locul unde arta se admira la colt de strada”, „De neoprit! Inca o serie de evenimente culturale pe Matas…ari!”, „Femeile artiste sunt la ele acasa pe Matasari!”?
Acesta este obiectivul proiectului „Femei pe Matasari”, schimbarea perceptiei asupra acestei zone, dar acest obiectiv nu va fi atins intr-o noapte, ci in 3 zile si 2 nopti. Un adevarat maraton al artei si culturii prin care ne propunem sa dezvaluim fata nevazuta si nebanuita a zonei Mătăsari. Femeile nu se vor mai vinde la colt de strada, ci isi vor expune arta, talentul pentru a rasturna valorile negative ale acestei zone si pentru a redefini rolul femeii in societate.
3 zile, 2 nopti, 1 scop – inchidem strada si deschidem mintile in cadrul maratonului femeilor talentate si de succes. Vom dezbate cu invitati de onoare rolul femeii in societate si vom organiza seminarii despre violenta domestica, abuz, avort si despre multe alte teme controversate pentru a promova si latura educationala a acestui proiect.
Arta va defila in toata spendoarea ei pe strada Matasari: prezentari de moda, concerte, proiectii pe cladiri, gatit, jocuri inedite, cinematograf in aer liber, standuri in care femeile iti vor promova cauzele umanitare pentru care lupta (Hospice Casa Sperantei, Asociatia Telefonul Copilului etc.) si multe alte evenimente realizate cu femei, despre femei, despre talentele lor.

Biblioteca Vie pe Matasari

Biblioteca Vie este un proiect care se integreaza perfect in conceptul festivalului Femei pe Matasari, prin cele doua criterii care il definesc: este anti-prejudecati si sustine schimbul de experiente. Biblioteca Vie doreşte să pună accentul pe diversitate şi nu pe stereotipuri.
Biblioteca vie functioneaza ca o biblioteca obisnuita – cititorii vin si imprumuta carti pentru o perioada limitata de timp. Dupa ce citesc cartile, le returneaza in biblioteca, si daca vor, pot sa mai imprumute o carte. Exista insa un aspect important: cartile sunt fiinte umane care se folosesc de cunostintele si experienta lor de viata pentru a intra intr-un dialog personal cu cititorul.
Cartile din biblioteca vie sunt oameni cu povesti si experiente de viata interesante care ar da cititorului o ocazie unica de invatare. Biblioteca Vie isi propune sa promoveze respectul pentru drepturile omului si demnitatea umana, sa atraga atentia asupra diversitatii in toate formele ei, sa stimuleze dialogul intre oameni.

Daca te intereseaza sa fii CARTE VIE trimite un mail la contact@revista-atelierul.ro si poti afla mai multe informatii despre ce inseamna sa fii carte si cum se desfasoara biblioteca. Daca nu, atunci poate ne recomazi pe altcineva interesat sa participe.

Biblioteca Vie feminina din cadrul festivalului Femei pe Matasari se desfasoara in zilele de 18 – 19 iunie, 2011.

PROGRAMUL FESTIVALULUI: Continue reading

Abortion Democracy

Abortion Democracy: Poland/South Africa
Germany 2008
Directed by Sarah Diehl

abortion-democracy.de

Why are illegal abortions more accessible in Poland than legal ones in South Africa?
This documentary feature explores and contrasts changes in Poland and South Africa regarding abortion laws and their impact on the lives of women.

In the 90’s, Poland banned abortion due to the increasing influence of the Catholic Church after the fall of communism; around the same time South Africa legalized it, reforming the health system after the fall of apartheid.

The film reveals how the legal status of women is a direct result of the silencing or empowering of women’s voices. In the Polish society and media, women’s perspectives were made invisible; in South Africa, on the other hand, they were invited to give public hearings in the parliament about problems in the realm of reproduction.

The film aims to emphasize the need for safe abortions and liberal abortion laws. It also, however, illustrates the paradox that the implementation of such laws may have little effect on the accessibility of abortion services. In Poland, for example, illegal abortions are quite available and relatively safe; in South Africa, where the law is very liberal, women have a harder time getting information and services in public hospitals due to judgmental behavior of the health staff. Only a change in the fundamental social and cultural attitudes towards abortion, contraception, and reproductive health can ensure a woman’s right to choose in a world where about 80.000 women die every year from unsafe abortions.
Continue reading