corpul meu nu-i treaba ta

un nou blog de urmarit: corpulmeu !

… Poate ar fi bine sa ma ascultati cand va spun ca pentru mine-i bine sa fiu lasata in pace si sa nu-mi mai explicati voi cum credeti ca sunt un obiect stricat care are nevoie de reparatii! Poate ar fi bine sa nu mai presupuneti ca daca n-am chef sa ies din casa cu zilele e pentru ca nu ma simt confortabil sa-mi tarai corpul gras prin spatii publice, poate-ar fi bine sa nu mai presupuneti ca toate sau macar una dintre depresiile mele au legatura cu corpul meu si cu ce simt eu fata de el, poate-ar fi bine sa nu mai presupuneti ca mananc pentru ca am nu-stiu-ce frustrari sexuale ca stiti voi ca n-am prieten, poate ar fi bine sa nu mai presupuneti ca toate femeile vor sa si-o traga cu un barbat, poate-ar fi bine sa nu mai presupuneti ca imi plac barbatii in the first place, poate-ar fi bine sa nu mai presupuneti ca nu ma simt bine in corpul meu! Poate ar fi bine sa nu mai presupuneti nimic despre mine si despre corpul meu si mai ales despre ce gandesc eu referitor la el, pentru ca asta ganditi voi de fapt iar astea sunt obsesiile voastre si nu ale mele! …

putin mai mult de 8 martie…

un text preluat cu permisiune de pe blogul Tiger Beatdown

textul original:
“Show them how to resist: Connecting girls, inspiring futures”
de Flavia Dzodan, 8.03.2012;
despre Flavia

Astazi m-am trezit cu un sentiment de disconfort. E Ziua Internationala a Femeilor si ar trebui sa sarbatoresc. Cateva persoane mi-au urat “8 Martie fericit”. Totusi, nu pot fi fericita. Nu stiu cum sa ma bucur de o zi pe care presa o promoveaza printr-o categorie hegemonica, universalizata: “femeia”, in timp ce problemele femeilor ca mine sunt prezentate prin stereotipuri rasiale si tarile din care vin femeile ca mine sunt condamnate ca fiind “inapoiate”, “necivilizate”, “corupte”. Femeia generica pe care o sarbatoreste presa in aceasta zi se inscrie intr-o definitie ingusta a femeii, data de normele heterosexualitatii, identitatii de gen “cis”, identitatii rasiale “albe” si corpului cu abilitati depline. Femeia sarbatorita se potriveste la aceste stereotipuri care reprezinta doar pe o mica parte din toate femeile. In cazurile rare in care presa mainstream scoate in prim plan realizarile unor femei diferite, o face aproape intotdeauna pentru a ne “alteriza”, pentru a ne prezenta ca fiind unice, o abatere de la norma, o exceptie. Astazi, presa mainstream ne va spune “Uite la femia asta africana! Uite ce-a facut pentru poporul ei!” Africa, acel continent-tara, populat de femei africane, o colectivitate omogena lipsita de diferente, de nuante, de distinctii politice sau culturale. Sau ni se va spune sa ne uitam la o anume femeie imigranta! Uitati-va la ea, a reusit!, sau cu alte cuvinte e si ea ca “noi”, a reusit in termenii “nostri”, jucand dupa regulile “noastre”.

Si totusi, tot ce vreau sa fac e sa opun rezistenta. Nu vreau sa iau parte la aceasta promovare universalizata a “femeii”. Nu vreau nicio sarbatorire sau avansarea continua a acestor valori mainstream ca fiind singurul tel de dorit.

Asa ca atunci cand Gender Across Borders a venit cu intrebarea “Cum putem noi, la nivel cultural si ca membri ai comunitatii globale, sa implicam, educam si inspiram fetele intr-un mod pozitiv?”, am stat mult pe ganduri. Eu nu ma vad pe mine insami ca fiind nici o sursa de inspiratie, nici cineva care ii educa pe altii. Nu pentru ca nu cred in aceste ipostaze dar pentru ca nu cred ca sunt destul de calificata sa le indeplinesc. Vad ambele ipostaze ca o responsabilitate mult prea mare. Le iau foarte in serios. Si singurul mod rezonabil in care imi pot imagina sa inspir sau sa educ pe cineva e prin rezistenta.

Problema cu a opune rezistenta e ca de multe ori acest lucru e prezentat de presa ca fiind ceva mare si de speriat, ceva facut de “extremisti”. Rezistenta e infricosatoare! Nu vrei ca lumea sa te perceapa ca pe o radicala! Ii vei aliena pe oameni! Si atunci vei ramane singura si nu te va mai asculta nimeni… Si exact asta e motivul pentru care eu o fac, pentru ca daca este o mostenire pe care o putem lasa generatiei viitoare de femei, aceasta ar fi ca rezistenta e singura cale pe care putem porni schimbarea. Singurul mod in care ne putem asigura ca schimbarea va avea loc e prin acte de rezistenta active si constiente, indiferent cat de mici sau personale ar fi ele.

De multe ori ni se spune ca pentru a putea opune rezistenta, trebuie sa participam in actiuni de o anume amploare; rezistenta nu e individuala, este rezultatul unui efort colectiv si ar trebui sa serveasca unei cauze. Toate aceste lucruri sunt adevarate, dar mai sunt si acte mici prin care putem rezista. Cateva modalitati in care le putem inspira pe fete sa reziste/sa actioneze/sa nu se supuna:

* Sa vorbim despre diferente si sa traim zi de zi prin aceste valori. Singura cale pe care putem ameninta paradigma dominanta pentru “femei” bazata pe hetero-cis-normativitatea corpurilor deplin abile si a identitatii “albe” este sa le facem vizibile pe acele femei care nu i se conformeaza. Actiunile noastre, relatiile noastre, ideile noastre si pozitiile noastre politice trebuie sa intruchipeze si sa reflecte aceste diferente.

* Sa-i pretuim pe cei lipsiti de ambitie din jurul nostru. Ni se spune intotdeauna ca trebuie sa reusim. A fi femeie inseamna sa obtii ceva, sa aspiri, sa doresti. Ni se spune ca asta este modul in care vom reusi sa obtinem egalitatea. Dar aici trebuie sa pun intrebarea, egalitate fata de cine? Ce inseamna sa reusesti intr-un sistem care promoveaza perpetuarea violentei in numele extinderii pietei? Da, diferenta de salarii conteaza. Dar conteaza si fetele care nu au ambitia unei cariere, cele care vor doar sa scrie poezii, sau cele care vor sa lucreze cu mainile lor, cele care vor sa traiasca o viata care nu se conformeaza fortelor pietei sau castigurilor financiare. Toate aceste fete merita sa le fim suport si mentori.

* Sa pretuim si sa cultivam furia tinerelor. Crestem cu ideea ca furia e ceva rau. Fetele cuminti nu isi exprima furia, fetele cuminti sunt dragute, sunt cooperante, ele fac pe plac. E timpul sa privim altfel aceasta furie. De ce suntem asa de porniti sa suprimam furia cand pentru multa lume ea e singura emotie ce le-a mai ramas, in fata nedreptatii? De ce ar trebui ca tinerele femei sa para servile si docile cand ele sunt in mod evident supuse violentei si inechitatii? De ce nu poate furia sa fie un motor legitim pentru abodarea noastra politica? Schimbarea nu va veni pentru ca cerem voie, schimbarea se va intampla pentru ca nu mai lasam nicio alternativa.

* Sa facilitam supravietuirea si strategiile de grija de sine. Acest lucru nu poate fi accentuat destul si mi-as dori sa ma fi invatat si pe mine cineva despre asta cand eram mica. Pentru multi, grija de sine este actul cel mai radical. Intr-un mediu care promoveaza ideea ca numai unele vieti sunt valoroase si merituoase, a supravietui si a te dezvolta sunt acte revolutionare.

* Sa conducem fiind noi insine un exemplu. Facem ce putem, nu neaparat ce vrem. Pentru ca suntem imersati intr-o lume care ne face complici in perpetuarea acestor probleme, uneori e usor sa pierdem din vedere anumite lucruri. Nu putem sa scapam, sunt sigura de asta. Dar putem sa traim pe baza unor principii care devin practica noastra politica: nu criticam corpurile altora, luam pozitie impotriva rasismului, pretuim toate corpurile si le celebram in toata frumusetea si complexitatea lor, respectam alegerile si sexualitatile oamenilor, suntem noi insine schimbarea pe care ne-o dorim. Asta e, cred eu, una din cele mai valoroase cai pe care putem sa inspiram si sa educam; nu prin declaratii pompoase ci prin micile acte de nonconformism de zi cu zi. Daca personalul e politic, atunci actiunile noastre ar trebui sa reflecte conceptiile noastre.

Nu prea cred in fericire. Sau cel putin, nu in ceea ce ni se spune adeseori despre fericire. Pentru mine, ideea de a atinge la un moment dat o stare continua de fericire pare prea lunecoasa, prea distanta. In schimb prefer bucuria. Acele mici momente in care avem experienta unei legaturi, in interiorul nostru si cu ceea ce ne inconjoara, cu ceilalti. Si daca e un lucru pe care l-as darui fetelor ca sursa de inspiratie, ar fi asta: sa aiba experienta bucuriei in viata lor, sa caute bucuria si sa traiasca in bucurie. Pentru ca lumea in care traim poate fi un loc plin de bucurie si imi doresc sa fie asa pentru toti.

traducere r.

Interviu si carte: Heather Corinna (Scarleteen.com)

Un interviu [en] cu Heather Corinna, fondatoarea site-ului Scarleteen – Sex Ed for the Real World
de Chally, cu blogul Zero at the Bone

(cartea ei S.E.X.: The All-You-Need-To-Know Progressive Sexuality Guide to Get You Through High School and College este un nou titlu care apartine mobilobibliotecii noastrez., multumim pentru donatie!)

Atelier de grafica organizat de FIA pentru crearea de materiale destinate proiectului “papergirl” – partea a II a


“Papergirl” este o punere la feminin a conceptului-cliseu din SUA al “baiatului cu ziare”, doar ca fata cu ziare imparte de fapt productii artistice. Ale cui? Ale non-artistilor. Proiectul este “participativ, analog, non-comercial”. Fetei cu ziare nu ii pasa daca am facut liceul sau facultatea de arte. Fata cu ziare provoaca la libertate de expresie, oricat de novici am fi in ale artei. Fata cu ziare va  face mai tarziu o expozitie cu lucrarile noastre adunate, pe care le va imparti la final la intamplare.

Colectivul FIA te provoaca la randul sau la participarea la proiectul papergirl, deoarece stie ca sunt multe lucruri nespuse despre ce inseamna a fi “celalat sex” in spatiul acesta si despre ce inseamna roluri subintelese si stricte pentru fete si baieti. FIA crede in arta pe post de portavoce, in arta ca statement la nivel social. FIA  iti da tot ce iti trebuie: hartie, culori, lipici, foarfece, ac si ata si proiectii, zine si reviste de citit si decupat  pentru a broda, desena, cola impreuna idei si imagini despre feminism /feminin/ masculin/ feminitate/ masculinitate. Daca doresti, poti veni si tu cu propriile materiale si resurse de folosit si impartasit !

O sa mai avem proiectii, discutii despre roluri de gen/experiente in cadrul tiparelor impuse, povesti la trecut despre Ladyfest,  limonada

Cand ? Duminica, 20 iunie , ora 17:00

Unde? Biblioteca alternativa, Str. Bogdan Voda nr. 9, Bucuresti (7-8 minute de mers pe jos de la Gara de Nord)

UPDATE: PRODUCTII!

 

 

 

Lansare publicatie “Priveste-ma asa cum sunt. Imagini si cuvinte ale femeilor rome”

via carmen si h.arta

Grupul h.arta împreună cu Centrul C.A.R.E. şi Centrul pentru Studii Rome vă invită vineri, 4 iunie, orele 16:00, la Colegiul Naţional Bilingv George Coşbuc din Bucureşti (Strada Olari, nr. 29-31, sector 2), să luaţi parte la lansarea publicatiei „Priveşte-mă aşa cum sunt. Cuvinte şi imagini ale femeilor rome”. Lansarea va fi însoţită de o serie de dezbateri organizate şi susţinute de membrii/ele Centrului C.A.R.E.

Aceste evenimente se desfăşoară în cadrul proiectului Priveşte-mă aşa cum sunt. Cuvinte şi imagini ale femeilor rome, proiect care se adresează, în aceeaşi măsură, celor marginalizaţi/ marginalizate, în speranţa că ar putea servi ca un instrument care să provoace o analiză a situaţiei lor în perspectiva unei schimbări, cât şi majoritarilor, ca un instrument care să-i determine să conştientizeze şi să-şi recunoască propria situaţie privilegiată, indiferent că e vorba de privilegiul de a fi „alb”, privilegiul masculin, de clasă socială, etc. Publicaţia Priveşte-mă aşa cum sunt. Cuvinte şi imagini ale femeilor rome este concepută în cadrul proiectului mai sus menţionat şi îşi propune să provoace dezbateri în licee despre rasism, sexism, marginalizare şi strategii de combatere ale acestora.

Proiectul este finanţat de către programul Democracy Small Grants al Ambasadei SUA în România.

Pentru mai multe informaţii privind proiectul şi publicaţia realizată vă invităm să accesaţi blogul www.seemeasiam.wordpress.com,
de unde publicaţia se poate descărca gratuit.

various feminist intersections

some excellent and thought-provoking recent pieces via Bitch Magazine blogs:

“Feminist Intersection: On hipsters/hippies and Native culture”

Lately I’ve had my fair share of run-ins with the hipsters and hippies, as well as the hippie/hipster “culture” at large, and have become increasingly annoyed at their depiction/co-option of my ethnicity as a First Nations person. […] I know my parents, grandparents, aunties and uncles have had to deal with this in their time and it’s certainly not a new thing –but it’s 2010 and not only does it still continue strongly to this day – it’s taken some interesting turns down the erasure of true origins road. …

“Adventures in Feministory: Sara Estela Ramírez”

Called the “muse of Texas” in her 1910 obituary, Sara Estela Ramírez was a poet and activist in the politically-charged border town of Laredo, and used her words to inspire workers and women alike.
Born in 1881 in Coahuila, Mexico, she helped raise her younger sister when her mother died early on. They moved to Laredo, Texas in about 1897, where Ramírez began teaching. Although Laredo had always had a mostly Mexican population (seeing that it was part of Mexico a few decades earlier…that’s another story), when the Mexican revolution began in 1910, its population swelled as more Mexicans left the country seeking refuge and work. …

“Free Speech. Hate Speech.”

Sex slavery yields around $12 billion a year and harms about 4 million women, girls, and young boys around the world. On April 23, 2010 Arizona Gov. Jan Brewer signed into law the state’s undocumented immigration law (aka “breathing while brown”). Psychology professor Kevin MacDonald continues to receive attention for promoting anti-Semitic arguments and remains the darling of white supremacist bigots. Between 2006 and 2008, violence toward queer and transgender people increased 26 percent.
Connecting these global dots is the fact that hate-speech, hate-motivated violence, and gender-based crime can incite widespread fear, frustration, isolation, and anger, even among those who are not directly victimized. …

“Autostraddle Roundtable: Becoming Queer Feminists (Part 1)”

Though it’s officially defined as a belief in gender equality, the word “feminist” seems to mean different things to different people…
Who doesn’t believe in equality? Assh*les, that’s who. But tell that to your brother when he wants you to stop pointing out every misogynistic moment in Two a Half Men, or your Mom when she wonders why you’re so angry or Scott Baio, who thinks feminists are all lesbian shitasses.
Maybe you get judged for being a feminist, maybe you don’t bring it up with your family, or maybe you’re way past that and you’re introducing feminism to your own children. Or maybe you don’t even identify as a feminist at all.
Autostraddle was founded way back in March 2009 in part to push our radical lesbian feminist agenda, obviously.
But for those of us who do, especially those of us also campaigning actively against racism and homophobia in our own lives, we often wonder: What is the purpose of all this shouting and “consciousness-raising”? How do we turn our anger into activism? How do we make it work? …

The Splendid Table Radio: Why are there no famous female chefs?

“Writer Charlotte Druckman talks with Lynne about what she sees as the dearth of great female chefs.” Druckman does a great job here talking about the ways in which female chefs are marginalized/tokenized by the mass media.

“Raising Trouble: Does Pink Really Stink?”

The merchants of pink would have loved School Picture Day at my son’s preschool: hardly any other color was visible on the little girls. Naturally I was thrilled to learn about an organization called Pink Stinks, a UK-based project – founded by twin sisters, both mothers of girls — seeking to challenge “the culture of pink which invades every aspect of girls’ lives.” This group has, among other achievements, successfully pressured Sainsbury’s, a major UK clothing retailer, to stop gender stereotyping in its kids clothing sections. Awesome, obviously. I wish there were more groups like this everywhere.
But I’m curious what we should think of the vilification of pink. …

when female nudity and sexist tropes do NOT coincide…

rarely does it become apparent that things are more complicated than “naked female body” = sexism, but it should be quite recognizable when you see it [text under “later edit”] just like it is obvious when it’s the common variety of misogynist imagery; it has to do with the way the gaze is engaged, with context and attitude and agency and message and history:

So I finally got around to seeing the much-discussed music video for Erykah Badu’s single “Window Seat,” from her new album New Amerykah Part Two (Return of the Ankh), which came out yesterday. In it, she is featured walking around a Dallas street, stripping before a gaggle of pedestrians before being shot. The video concludes with the word “GROUPTHINK” oozing in blue letters from her head and a spoken outro. I’ve since seen it several times and can now trail behind the tweets. If you haven’t seen it already, you can check it out here.

First off, I’ll come out and say that I like this music video. I’ve liked the song since I heard Badu perform it with longtime collaborators The Roots on Jimmy Fallon a few weeks back. I’m also really glad people are talking about it. As a long-time fan of her work, it’s about time people acknowledge that she has consistently been at the center of some of the most interesting, challenging, and readable music videos since the start of her career. “Honey” (which she co-directed) is my favorite video of the past few years — it’s overtly political, visually compelling, dense with references, takes a revisionist’s attitude toward music history, and is funny as hell. But she’s had me as a supporter since the first time I saw “On & On” back in 1997.

It’s a little disheartening that people are only now starting to talk about one of her music videos, as I think some of why Badu has been overlooked has to do with our culture’s racialized conceptions of how female musicians are supposed to comport themselves as video subjects across musical genres. White ladies like Björk or Madonna can “elevate” the medium to ”art,” but black women — usually packaged as R&B, hip hop, or pop stars — need to be commercially viable. If they’re down with glamour, spectacle, and easy objectification, so much the better.

Badu’s never played that game, and has perhaps been under the radar as a result. …

from “My thoughts on Erykah Badu’s “Window Seat”” @ Feminist Music Geek
(read the whole thing)

also read: “Freeing the Black Woman’s Body” @ The Root

and “Erykah Badu ‘Window Seat’: What Do Nude Bodies Mean?” @ Womanist Musings

de-ale romanticizarii si exotizarii prea des intilnite

“Ce misto e viata de tigan” la un beso

[…] Si ma tot gandesc, ca intr-o tara in care “Inima de tigan” bate toate ratingurile, “tiganca imputita” e atat de acceptat….

Si ca tot scriam aici de minoritati, un articol interesant pe tema romi si vizunea romantic-idioata asupra lor (si nu numai) de g.m.tamas.

referinte recomandate de asemenea:

“Sexy-minoritati” @ un beso

“Hei, ţigane!” de G.M. Tamás in Observator Cultural

[…] Cînd cei care se află sus le recunosc celor de jos meritele care n-au de-a face cu Raţiunea, atunci este vorba întotdeauna de subjugare.

Nu a fost oare lăudată timp de milenii frumuseţea femeilor, disponibilitatea lor amoroasă, cuvioşia, smerenia lor, dragostea de mamă, în timp ce li se negau capacităţile raţionale şi chiar sufletul uman? Oare nu e ilustrată şi astăzi, în revistele onorabile, orice temă despre femei cu imagini seminude ale unor fete frumoase? Oare nu apreciază orice idiot homofob meritele designerilor de interior, ale creatorilor de modă, coaforilor sau cîntăreţilor de operă homosexuali? (Care sînt conotaţiile? Senzual, alunecos, frivol, fapt divers, secundar.)

Nu sînt oare emoţionaţi adepţii romantici şi conservatori ai ierarhiei şi ai sistemului de caste de truda agricultorului, care lucrează din zori pînă la apus? Ei sînt de fapt emoţionaţi de hărnicia lor simplă, de „frăţia cu natura“, de umilinţa lor superstiţioasă şi de supunerea faţă de preoţi şi stăpîni. Oare nu se înduioşează şi jurnalismul burghez de disciplina şi rezistenţa celui ce lucrează din greu?

Poporul este, precum ştim, o adunătură de fraieri de bună credinţă, atîta timp cît agitatori nemiloşi, pe ungureşte lelketlen izgatók („subversivi fără suflet“ – expresie minunată de pe vremea monarhiei cezaro-crăieşti), nu îi îndeamnă la grevă.

De minte, raţiune şi de aripile imaginaţiei conceptuale cei asupriţi şi prigoniţi nu au parte. (Critica intimă nazistă a „hiper-raţionalităţii“ evreilor nu este nici ea altceva decît mirarea că cei condamnaţi îşi permit să gîndescă – chiar mai mult, îşi permit să gîndească conceptual.)

Susţinătorii romilor văd foarte des în aceştia (la fel ca în indienii americani sau în eschimoşi) o enclavă premodernă, precapitalistă, şi astfel găsesc în ei pretextul pentru exprimarea antimodernismului şi a anticapitalismul lor romantic. Evident, după părerea lor, acest lucru nu e valabil în privinţa noastră, a albilor. Albii sînt, desigur, moderni şi raţionali. Ce putem asculta la întruniri antirasiste? Muzică ţigănească, folclor. Ce iubesc la romi cei care pretind că îi iubesc? Obiceiurile poetice, credinţa, legendele, melodiile, muzicalitatea religioasă. Inima, nu mintea. Romul (precum şi femeia, indigenul sau cel cu pielea colorată) este ori infantil, ori de o „sălbăticie nobilă“. Este nestricat, nereglementat, spontan, needucat, instinctiv. Într-un cuvînt, iraţional.

Convieţuirea cu romii (a se înţelege: siguranţa albilor alături de romi) trebuie să fie un compromis între indivizii raţionali (cei care respectă regulile juridice şi sociale) şi protejaţii lor iraţionali şi infantili. Evident, conform „elitei“ albe. Conflictul milenar dintre sedentari şi nomazi colorează acest lucru. Limba străină, predominarea oralităţii, portul tradiţional, călăritul – lucruri cunoscute din mitul nobilului beduin şi din povestea despre ultimul mohican, precum şi din dulcea şi nostalgica complezenţă a westernului în privinţa genocidului. […]

o resursa: Dosta! / Is this a stereotype?, Stereotye n° 10: Women

“Is human life less precious than this belief?! … doesn’t need a complicated answer.”

“Reclaiming the lucidity of our hearts” by Sass Rogando Sasot

[…] The root of our oppression is the belief that there is only one and only one way to be male or female. And this starts from our birth. Upon a quick look on our genitals, we are assigned into either male or female. This declaration is more than just a statement of what’s between our legs. It is a prescription of how we should and must live our lives. It is a dictation of what we should think about ourselves, the roles we should play, the clothes we should wear, the way we should move, and the people with whom we should have romantic or erotic relationships. But the existence of people whose identities, bodies, and experiences do not conform to gender norms is a proof that this belief is wrong.

Nonetheless, even though the truth of human diversity is so evident and clear to us, we choose to hang on to our current beliefs about gender, a belief that rejects reality and forces people to live a lie. This is the belief that leads to attacks on our physical and mental integrity, to different forms of discrimination against us, and to our social marginalization. This is the belief that led to Joan of Arc to be burned at stake because she was cross-dressing. This is the belief that motivated the rape and murder of Brandon Teena on December 31, 1993. This is the belief that led to the stabbing to death of Ebru Soykan, a prominent transgender human rights activist in Turkey, on March 10, 2009. This is the belief that led to the arrest of 67 Filipino workers in Saudi Arabia for cross-dressing in June this year. This is the belief that keeps the list of transgender people being harassed, killed, and violated growing year after year. And it is very unfortunate that our legal systems, religions, and cultures are being used to justify, glorify, and sanctify the violent expressions of this belief.

So we question: Is human life less precious than this belief? Is our right to life, to dignified existence, to liberty, and pursuit of happiness subservient to gender norms? This doesn’t need a complicated answer. You want to be born, to live, and die with dignity – so do we! You want the freedom to express the uniqueness of the life force within you – so do we! You want to live with authenticity – so do we!

Now is the time that we realize that diversity does not diminish our humanity; that respecting diversity does not make us less human; that understanding and accepting our differences do not make us cruel. And in fact, history has shown us that denying and rejecting human variability is the one that has lead us to inflict indignity upon indignity towards each other. […]

One amazing speech, and one amazing woman!