In Romania feminismul nu e “cool”. In cel mai bun caz, orice discutie pe teme ce tin de interesele specifice ale femeilor incepe cu “nu sunt feminista, dar…”. In rest, feminismul este respins din start, etichetat si stereotipizat. Mai grav este ca oamenii isi permit sa-si dea cu parerea fara sa fi citit un cuvant despre teoria feminista.
In acest context potrivnic s-a intamplat o minune: putinele feministe ale Romaniei s-au unit si au organizat un eveniment unic in peisajul romanesc postdecembrist. Rezultatul: s-a mediatizat in mod pozitiv o actiune feminista, identificata ca atare, fara stereotipuri si mesaje negative. Las istoria sa inregistreze acest eveniment si sa-l puna intr-un context, eu vreau sa vorbesc despre impactul pe care l-a avut asupra mea.
A fost inaltator si eliberator sa stau la aceeasi masa cu femei cu care impartasesc aceleasi conceptii despre lume si aceeasi implicare civica. Fara sa fie nevoie sa ma justific, fara sa fie nevoie sa ma explic, discutand aceeasi limba si intelegandu-ne perfect, fara argumente suplimentare obositoare. Pentru ca asta simteam in ultimul timp: oboseala. Am obosit sa le explic oamenilor de ce sunt eu feminista, sa le contracarez necunoasterea si argumentele stereotipizate. Sa le fac pe prietenele mele sa inteleaga ca lipsa femeilor din viata politica le afecteaza direct, in moduri si contexte pe care ele nu le percep. Sa-i fac pe prietenii mei sa inteleaga ca nu am nimic cu barbatii si sa le tai elanul atunci cand fac glume misogine. Sau sa-mi exprim singura indignarea fata de declaratiile sexiste ale vreunui politician sau fata de vreo reclama sexista, fara ca cei din jurul meu sa impartaseasca aceeasi reactie.
La Marsul Panaramelor am simtit naturalete si normalitate. Am simtit ca sunt la locul potrivit, la momentul potrivit. A fost ca o gura de aer proaspat de munte intr-un oras poluat. Femei si barbati care au constiinta de sine, care se pozitioneaza activ in societatea de astazi, care fac alegeri si si le asuma. O minoritate iesita din mainstream-ul zdrobitor si-a facut auzita vocea.
Dragele mele panarame, my dear sluts, ce bine ca ne-am gasit!
Am organizat Marsul Panaramelor timp de 7 saptamani. Un grup de 15 femei exceptionale. Doar cu resursele noastre de timp dupa programul zilnic de munca si cu energie maxima. Ne-am incurajat reciproc atunci cand ne intristau comentariile si reactiile negative de pe Facebook. Ne-am bucurat impreuna atunci cand demersul nostru a fost inteles si sustinut. Am obosit impreuna atunci cand terminam intalnirile dupa ora 22:00. Am fost stresate impreuna atunci cand asteptam verdictul Primariei pentru autorizarea marsului. Am avut cosmaruri inainte de mars. Iar in ziua marsului am avut impreuna un imens gol in stomac. Umplut instant cu satisfactia rezultatului.
Pe langa marsul in sine, am facut impreuna un exercitiu necesar si ne-am asumat manifestul: am revendicat apelativele, le-am golit de puterea lor de a ne rani si ne-am imunizat pentru totdeauna. Panarama, curva, tarfa, nu mai inseamna nimic, sunt doar litere si sunete. Sper ca toti participantii si sustinatorii Marsului Panaramelor sa zambeasca strengareste la auzul acestor apelative. Stim atat de bine de ce!
imprumutind modelul adoptat recent pe pagina evenimentului slutwalk pe facebook, care e deja napadita de mitocani si agresiunile lor verbale sau vizuale, infiintam si noi un “perete al rusinii” in care ii includem pe toti acesti viteji online, care si-ar dori sa ne inchida gura sau sa ne faca sa ne temem. din fericire, noi nu ne temem si nici nu tacem. incepem cu citeva file de istorie inspirate de o recenta “conversatie” avuta pe webcultura.ro cu vechiul nostru prieten stefan d., fost editor curat-murdar.ro, fost blogger la apollinaireonline.com – pe calea aceasta ii multumim site-ului webcultura.ro ca ne-a dat aceasta ocazie, de-a ne reintilni cu un mitocan dupa 5 ani (e ca un fel de aniversare). Continue reading →
apropos de SlutWalk, un mic raspuns la intrebarea principala care ne-a fost adresata in ultima vreme:
De ce dorim sa “revendicam apelative precum ,’panarama’, ‘pitipoanca’, ‘tarfa’, ‘parasuta’, ‘curva'”? Si cum am putea sa le folosim “intr-un mod pozitiv, care sa ne confere putere si respect”?
In textul de descriere a protestului vorbim despre cum acest tip de apelative pentru femei fac parte dintr-un context misogin in care suntem denigrate constant ca femei, ceea ce permite sa fim invinuite inclusiv pentru agresiunile pe care altii aleg sa le comita asupra noastra. In descriere noi comentam ca aceste apelative “fac parte din cotidian si suntem obligate sa le suportam”. Dar noi nu le recunoastem si nu le acceptam ca atare, cu tot ce implica asta in mentalul colectiv. Printr-un “Mars al Panaramelor” intentionam sa rupem acea obisnuinta, de a accepta chiar noi, femeile, scara de valori si practica de “blamare a victimei”, pe care se bazeaza folosirea continua a acestor insulte si puterea lor impotriva noastra.
In societatea noastra, o “curva” sau “panarama” sau “pitipoanca” nu merita respect si empatie – nicio femeie nu vrea sa fie numita astfel si orice barbat stie ca daca agresezi o astfel de femeie atunci vei avea circumstante atenuante pentru ca evident o astfel de femeie “te-a provocat” sau “si-a meritat-o”. Noi dorim sa punctam ca aceste etichete sunt folosite contra tuturor femeilor si sint extrem de nocive pentru noi toate, indiferent cine si cum sintem noi; cu asemenea termeni, atat de puternici si atat de intim legati de o realitate sociala patriarhala complexa, nu ai cum sa te lupti pentru ca folosirea lor contra ta depinde prea putin de tine; fiecare femeie stie ca poate fi numita “curva” independent de cat de activa sexual este ea, de cum se imbraca sau cum se comporta. In jurul nostru, un apelativ ca “panarma” sau “curva” nu e folosit ca o descriere, ci ca o arma. Si atunci cea mai buna metoda de a “neutraliza” astfel de apelative este revendicandu-le, adica sa nu le mai luam in serios ca jigniri si sa ni le asumam noi insene, sa le folosim ca pe niste termeni care nu ne mai ranesc… asa le subvertim si avem o sansa de a ne elibera de influenta lor si a le “fura” puterea!
In schimb, vrem sa propunem noi scari de valori, noi sensuri si conotatii pentru cuvinte; vrem sa traim intr-o societate in care “curva” nu mai e o stigma si in care nu se mai foloseste acest cuvant pentru a devaloriza si marginaliza femeile. “Curva” inseamna ce vrem noi sa insemne. Ne opunem dublului standard conform caruia sexualitatea “promiscua” este condamnabila la femei, dar niciodata la barbati. Respingem orice control din afara asupra corpurilor feminine. Si contrar ideilor misogine despre “locul cuvenit femeii”, noi nu suntem ori curve ori madone, ori non-persoane lipsite de orice valoare ori fiinte perfecte – suntem pur si simplu oameni cu o diversitate de istorii, atitudini, conceptii, aspecte fizice si sexualitati, care alegem sa nu ne simtim mai insultate de eticheta “curva” decat de cea de “mama”.
(Sau, cum zicea cineva intr-un comentariu pe web: “Cum poate fi folosit pozitiv cuvantul ‘panarama’? In urma cu mai mult de 20 de ani cuvantul ‘golan’ avea o conotatie negativa, era o jignire. Acum a ajuns formula de salut. Cam la fel si cuvantul ‘bitch’, in tarile vorbitoare de engleza. Faptul ca unii limitati super conservatori, misogini si indoctrinati nu reusesc sa isi inchipuie inlocuirea sensului negativ al unui cuvant cu unul pozitiv, nu inseamna ca nu se poate intampla.”)
DE CE
In Romania are loc un viol la 4 ore, conform unor statistici ale Politiei Romane. Neoficial cazurile sunt mult mai multe, pentru ca victimele nu indraznesc sa raporteze agresiunea de teama de a fi judecate, blamate, moralizate.
Agresiunea stradala este continua.
Femeile sunt agresate verbal si fizic oriunde: pe strada, la metrou, acasa, la scoala, la locul de munca. Nu credem ca exista femeie din Romania care sa nu fi cunoscut acest tip de violenta.
Apelative precum pitipoanca, lelita balcanica, curva, panarama, tarfa, parasuta, tiganca imputita, papusa, pisi, fac parte din cotidian si suntem obligate sa le suportam.
Blamarea victimei este o practica generalizata, adanc inradacinata in mentalul colectiv. “Majoritatea femeilor agresate pe strada si-au provocat agresorii cu un comportament de pitipoanca si un caracter de lelita balcanica, ar trebui sa fie atente cu cine umbla si cu cine intra in vorba, nu sa dea buzna la politie ca au fost violate” – a declarat Prof. Univ. Dr. Tudorel Butoi, expert criminalist, intr-o declaratie oficiala la Realitatea TV in 2010.
Suspiciunea cu care sunt privite victimele violentelor sexuale si blamarea la care sunt supuse creeaza un climat care incurajeaza agresorii.
Sunt violate femei in varsta de 80 de ani si fete de 12 ani. Adica mame, surori, vecine, prietene, sotii, bunici, fiice. Acestea sunt “pitipoancele” noastre.
Este foarte frecvent violul comis de partenerii de viata, de colegi, prieteni, cunoscuti. Imediat se infiripa indoiala. “Si-a meritat-o”. Sigur a facut ea ceva.
Ne-am saturat sa vedem cum agresiunile sexuale sunt trecute cu vederea. Suntem furioase pentru ca victimele acestor agresiuni sunt invinovatite, aratate cu degetul. Ne dorim sa avem alaturi de noi cat mai multe persoane si organizatii pentru a lupta impreuna impotriva agresiunilor sexuale asupra femeilor de orice ocupatie, statut economic sau social, etnie, orientare sexuala, varsta si abilitate; sa luptam impotriva utilizarii modului in care te imbraci drept de criteriu care ne imparte in bune si rele, in serioase si usuratice, in accesibile si inabordabile; sa denuntam incorectitudinea, iresponsabilitatea si lipsa de implicare a institutiilor care, in loc sa ajute victimele agresiunilor sexuale, le supun unor noi agresiuni si umilinte, in mod direct sau prin indiferenta, necooperare si prin aruncarea unei parti din vina pe umerii lor.
Victimele agresiunilor sexuale nu sunt vinovate. Punct. Indiferent de cum arata, cu ce sunt imbracate, la ce ora se plimba noaptea, de unde sunt si cum sunt ele ca persoane.
MANIFEST MARSUL PANARAMELOR
Haideti sa rupem tacerea asupra agresiunii stradale.
Sa inceteze blamarea victimelor agresiunilor sexuale.
Politia, Sistemul Medical si Justitia sa nu mai fie complici la aceste agresiuni, ci institutii de sprijin pentru victime.
Reprezentantii institutiilor sa ofere sprijin victimelor si sa le trateze cu demnitate pentru a nu ne fi teama sa apelam la ele.
Sa nu ne fie teama sa depunem plangere penala impotriva agresorilor.
Sa existe adaposturi pentru victimele violentei domestice.
Ca victime ale agresiunilor sexuale, sa avem acces efectiv la servicii medicale si consiliere psihologica.
Sa fie adoptat ordinul de restrictie impotriva agresorilor.
Violatorii sa fie monitorizati ulterior punerii in libertate.
CUM Trebuie sa ma imbrac intr-un anumit fel pentru a participa la SlutWalk Bucuresti?
Nu, pune pe tine ce haine vrei, oricat de multe sau de putine. SlutWalk primeste cu bratele deschise si cu entuziasm pe toata lumea, oricat de imbracata sau dezbracata, oricat de costumata si colorata. Imbraca-te totusi destul de comod incat sa te poti misca… nu uita ca e vorba de un mars :)
• SlutWalk nu doreste sa promoveze ura si deci nu folosim un limbaj care incita la ura.
• SlutWalk intentioneaza sa revendice apelative precum panarama, pitipoanca, tarfa, parasuta, curva si sa le foloseasca intr-un mod pozitiv, care ne confera putere si respect.
• Facem referire la agresiune stradala si agresiune sexuala, nu doar la viol.
• Nu punem problema agresiunii sexuale ca ceva infaptuit numai de barbati contra femeilor. Femeile constituie cel mai des tinta iar barbatii cel mai des agresorii, dar sunt afectate persoanele de orice gen.
• Unele comunitati/persoane se afla la un mai mare risc de agresiune sexuala pe baza statutului lor, ocupatiei, abilitatilor, nivelului de acces la servicii, rasei si etniei, identitatii si a altor factori. Noi vrem sa punctam acest lucru si sa ne adunam la un loc, in toata diversitatea noastra, ca oameni care suntem afectati cu totii. Vrem sa fim uniti si incercam sa includem voci cat mai diverse in acest eveniment.
• Urmarim sa folosim un limbaj cat mai inclusiv si respectuos in discutii despre cei afectati: femei/barbati si orice expresie de gen, comunitati rasializate, persoane cu diferite abilitati, etc.
• SlutWalk reprezinta o luare de pozitie inflacarata si pasnica prin care dorim sa ii invitam pe ceilalti la dialog.
CAND
6 octombrie 2011, intre orele 17:00 – 19:00
UNDE
Centrul Bucurestiului. Traseul va fi anuntat ulterior.
CINE
Manifestatie organizata de Asociatia FRONT, Cercul de Lecturi Feministe, Grupul FIA.
Cu sprijinul: www.feminism-Romania.ro, Blogul Medusei. Continue reading →
Despre “Gay Pride”-urile de la Budapesta şi Bucureşti din anul acesta
— de lukacs si bujor —
Cazul Budapesta
Comunitatea LGBT din Ungaria a fost reprezentată în acest an la Pride (18 Iunie) de un mesaj care a pus accentul pe identitatea naţională şi consumerism. Mai mulţi activişti au reacţionat la această direcţie politică, abordând critic, în mai multe ocazii, valorile adoptate recent de organizatorii celei de-a şaisprezecea ediţii a Pride-ului: naţionalismul, familia nucleară, masculinismul, monogamia şi nu în ultimul rând, comercializarea crescută a evenimentului. Ultima campanie pentru Pride a demonstrat cum organizatorii maghiari au decis să se folosească de formele de opresiune existente în societate pentru a promova o anumită normalitate în acord cu politicile conservatoare din Ungaria.
Începând cu petrecerea oficială de deschidere, intitulată Hungarikum, unde s-au servit băuturi şi gustări tradiţionale, mesajul a fost fără echivoc: „Să arătăm lumii ce înseamnă viaţa gay maghiară printr-o petrecere imensă în onoarea Preşedinţiei UE maghiare!” (aici, traducerea noastra) De asemenea, videoclipul oficial al deschiderii evenimentelor legate de Pride a iscat vii controverse prin discursul naţionalist şi neoliberal promovat.
Deşi acest videoclip a vrut să fie o glumă la o reclamă la bere, realizatorii săi au reuşit să păstreze, ba chiar să întărească, aspectele de mândrie naţională într-un moment sensibil, când maghiaritatea este definită în special prin opoziţie cu romii din Ungaria (percepuţi ca ne-maghiari) şi este calul de bătaie al conservatorilor de la putere şi al grupărilor fasciste tot mai numeroase şi agresive.
Mai mult, înainte de marş, Rainbow Foundation a solicitat participanţilor purtarea unei cocarde în piept cu steagul tricolor maghiar şi cu steagul curcubeu, pentru a reafirma apartenenţa participanţilor la culorile naţionale:
În cadrul workshopurilor din interiorul Pride-ului, analizele critice şi îngrijorările multor activişti referitoare la deviaţiile naţionaliste au fost primite cu răceală (nu putem include toate vocile, vrem să relansăm conceptul de maghiar într-un mod mai larg, ne vom gândi la aceste doleanţe pentru evenimentele din 2012 etc.) sau chiar cu brutalitate (unul dintre organizatori a calificat criticile drept speculaţii fără fundament şi asumpţii absurde). Pe de altă parte, organizatorii au exprimat o încredere oarbă în autorităţi şi mai ales în poliţie. Cu o zi înainte de marş, organizatorii nu aveau datele elementare pentru protecţia participanţilor: nu se ştia dacă se vor folosi garduri, ce se va întâmpla în cazului unei blocade a homofobilor, care va fi modalitatea de părăsire a marşului la final etc. Dar în tot acest timp, ni se cerea o încredere totală în forţele de ordine şi în buna lor judecată. Mulţi activişti internaţionali au simţit lipsa de siguranţă în acele momente, ceea ce s-a adeverit şi la final, când mai mulţi activişti austrieci au fost atacaţi de un grup fascist într-o acţiune premeditată. Mai apoi, persoanele atacate au fost interogate de poliţia maghiară timp de şase ore şi au fost acuzate de atac, la intervenţia reprezentanţilor Jobbik. Vezi mai multe detalii aici, aici şi aici (în engleză).
Tendinţele conservatoare s-au făcut simţite încă odată, la o altă petrecere oficială, cu o seară înainte de Pride. Clubul Alter Ego a găzduit The Stonewall Party, în cinstea revoltelor pentru drepturile LGBT din SUA. Ironic, la această petrecere accesul a fost interzis pentru trei femei trans de etnie romă din Gyöngyöspata (satul în care romii au fost ţinta hărţuirii paramilitare pentru mai multe luni în acest an, vezi aici). Motivele invocate de club pentru interdicţie au fost controlul facial şi igiena. Organizatorii evenimentului au reacţionat tardiv şi fără efecte la acest caz evident de rasism, deşi mai mulţi activişti s-au mobilizat şi au protestat la faţa locului.
Drept urmare la toate aceste incidente, s-a format în interiorul marşului o prezenţă critică (the pink block) susţinută de activiştii queer maghiari, transnaţionali, feminişti şi antifascişti. Printre mesajele folosite s-au regăsit: Solidaritate Roma-LGBT; Fără homofobie, fără transfobie; Roma trans, alter egoul meu; Capitalism = Patriarhat = Rasism; Nu sunt maghiar: şi ce dacă?; Mai multe iubiri, mai multe genuri; Monogamia nu este destin. Culoarea roz adoptată a avut scopul de a reaminti de exterminarea bărbaţilor gay din timpul Holocaustului (triunghiul roz impus în lagărele de concentrare) şi de nevoia de a uni diferitele grupuri marginalizate şi atacate vehement de conservatorii din regiune şi din întreaga Europă. Atmosfera de revoltă queer internaţională anti-rasistă, anti-capitalistă şi feministă a avut scopul de a reconfigura un eveniment major precum Budapest Pride. De asemenea, nevoia de a face auzite vocile critice asupra agendei conservatoare, consumeriste şi exclusiviste nu a ţinut cont de cerinţele explicite ale poliţiei de a nu provoca şi de a păstra limitele decenţei. Frivolitatea a fost la ea acasă pe străzile Budapestei. Aceste evenimente legate de reprezentarea comunităţii LGBT în Ungaria au arătat în mod explicit nevoia de mai multă atenţie şi de reacţie spontană la relaţiile de putere inegale, la discriminare şi opresiune, mai ales când apar în comunităţile din care facem parte. Susţinerea comunităţii LGBT coincide cu susţinerea comunităţii rome şi cu expunerea naţionalismului, homofobiei, transfobiei şi a rasismului.
Aşa cum mult aşteptata petrecere de final de Pride a parafat succesul de anul acesta şi colaborarea perfectă cu autorităţile, este interesant cum reacţiile politice identitare au fost generate în preajma petrecerilor din saptămâna Pride-ului. Chiar dacă pentru o anumită categorie de bărbaţi albi gay cu o situaţie materială satisfăcătoare, mantra neoliberală de agenţie, alegere, petrecere rămâne dominantă, întrebările referitoare la ce corpuri nu au acces la politicile progresiste liberale din Estul Europei trebuie adresate. Ce corpuri nu pot trece bariera de control, ce corpuri sunt în exces, ce corpuri sunt păstrate invizibile, ce corpuri vor fi adresate anul următor? De asemenea, trebuie să chestionăm centralitatea acestui bărbat alb care reprezintă naţiunea, vrea familie, casă şi copii, câştigă bine şi colaborează bine cu autorităţile în cadrul activismului de stânga.
Cazul Bucureşti
Şi în România, marşul organizat în cadrul evenimentului GayFest, cu denumirea oficială de “Marsul diversităţii”, este conceput de organizatori (asociaţia ACCEPT) ca un exemplu de “activism politic” pentru drepturile omului însa devine mai degrabă un eveniment axat pe o mainstream-izare “cu orice preţ”. Colaborarea cu forţele de ordine – motivată de experienţe din anii trecuţi cu atacuri violente asupra participanţilor din partea unor contra-protestatari – are efectul de a izola total participanţii la marş şi astfel micşorează impactul pe care l-ar putea avea asupra publicului, semnificaţia politică şi vizibilitatea urmarită prin această acţiune. Pentru parada gay de la Bucureşti din 4 iunie 2011, măsurile de securitate au fost asemănătoare celor de la Budapesta: traseul marşului a fost delimitatat cu garduri şi flancat de jandarmi şi maşini pe tot parcursul său; la intrarea în coloană, participanţii au primit fluturaşi prin care erau informaţi privind precauţiile necesare – dar ca şi la Budapesta, toate aceste măsuri nu au fost suficiente pentru a preveni incidente violente ce au urmat imediat dupa marş (info, comentarii). Ca şi în anii precedenţi, în mass media romanească s-a pus accentul pe prezenţa travestiţilor imbrăcaţi extravagant, a jandarmilor şi a susţinătorilor din străinatate, şi pe faptul ca Pride-ul se desfasoară în aceeaşi zi cu “marşul pentru normalitate” organizat de Noua Dreaptă, celor două evenimente – cel pro-diversitate si cel homofob – fiindu-le acordată aceeaşi atenţie (o revistă a presei post-marş se poate citi aici). Spre deosebire de Budapesta, la Bucureşti discursurile cu tentă naţionalistă nu s-au regasit nicaieri în cadrul Pride-ului (conflictul de interese dintre cei care militează pentru drepturile persoanelor LGBTQ şi dreapta conservatoare, naţionalistă şi ultrareligioasă este bine stabilit şi nu ar putea fi înlăturat retoric); aici încercarile de a valida şi legitimiza cauza au constat din scoaterea în evidenţă a susţinerii internaţionale, din partea ambasadelor, a unor politicieni străini şi în măsura mai mică a Amnesty International. Dintre grupurile care au participat în mod oficial cele mai vizibile au fost ambasadele câtorva ţari (înainte de marş se distribuiau steguleţe, atât cu curcubeul care simbolizeaza cauza “gay” cat şi cu cateva steaguri naţionale). Dar în cadrul marşului nu erau foarte vizibile alte grupuri iar diversitatea participanţilor nu a părut sa-i preocupe în mod special pe organizatori – nici în materialele promoţionale, nici în timpul marşului. Ca şi în alţi ani, aliaţii heterosexuali au constituit un procent semnificativ din participanţi, în timp ce nu se poate vorbi de o adevarata diversitate LGBTQ – poate şi pentru că au participat numai 200-300 de persoane cu totul.
Totuşi, au existat câteva încercări de a adresa lipsa unei critici faţă de mainstream-ul nu numai homofob dar şi sexist, rasist, conservator, consumist, şi a unui interes real în cadrul Pride-ului pentru solidaritate între diferite grupuri; câtiva participanţi care doreau să facă simţita la Pride şi o prezenţă feministă, anti-rasistă, anti-capitalistă au purtat semne cu mesaje ca: Suntem gay, romi, emigranţi şi NU vrem sa ne tratăm; Vizibilitate pentru diversitate; Ura nu e normală; sau (realizat ad-hoc în timpul marşului) Noua Dreaptă e cu noi. Această prezenţă a fost însă una foarte restrânsă.
Problema principală a paradelor gay în România este lipsa implicării reale a mai multor oameni. Mulţi aliati şi chiar persoane LGBTQ aleg să nu participe, pentru că nu vad aceste marşuri ca pe ceva care îi reprezintă sau satisface ca acţiune impotriva discriminarii. Din păcate, criticile aduse sunt pe de o parte legitime (mesajul diluat, accentul pus pe identitatea LGBTQ fără alte implicaţii sociale), dar pe de alta există diverse atitudini care în mod paradoxal se intersectează cu cele bazate pe prejudecăţi din partea mass mediei sau a simpatizanţilor Noii Drepte. De pildă, unele persoane presupus-solidare adoptă un discurs foarte apropiat de unul transfobic şi chiar homofobic: dacă presa se concentrează asupra participanţilor travestiţi pentru a prezenta evenimentul în cel mai senzaţionalist mod posibil, în cercuri stângiste se întâlneşte destul de des argumentul că organizatorii şi participanţii la Pride ar trebui să se prezinte ca oameni cu care majoritatea să se poată identifica mai usor (chiar dacă nu este folosit termenul “normal”, acesta se subinţelege) şi să nu mai fie scoşi în faţă travestiţii şi persoanele transgender, intr-un efort de a oferi o imagine mai “serioasă” a acţiunii. În efect, aceste două poziţii critice asupra paradei se alimentează una pe alta şi de fapt nu înseamnă decât desolidarizarea explicită a majoritaţii, inclusiv a “aliaţilor de stânga”, de cauza LGBTQ. Un alt exemplu de punct controversat sunt fondurile cheltuite pe acest eveniment, care tind să fie vazute ca o risipă atat de către conservatori cât şi de către oameni cu vederi progresiste (este adevarat că pentru Pride-ul de la Bucureşti de anul acesta a fost adus un DJ care a costat mii de euro, lucru care a fost comentat negativ şi de catre susţinătorii “marşului pentru normalitate”, şi de persoane care s-au desolidarizat de GayFest). Viziunea conservatoare, prezentă şi în discursurile extremiste privind alte grupuri defavorizate (romi, persoane cu dizabilităţi, etc.) ce pun in pericol “normalitatea” şi bunăstarea naţiunii folosind în acelasi timp din resursele care se cuvin majorităţii este bineinţeles adânc problematică. Dar şi critica dinspre stânga, anti-capitalistă a Pride-ului – şi a mişcării LGBTQ “mainstream” in general – trebuie nuanţată; aici intervine realitatea că separarea de o cauză şi refuzul de a participa, din motiv că este prea comercial, la un eveniment care urmăreşte celebrarea unei comunităţi aliate poate însemna o respingere de facto a acestei comunităţi în contextul în care inevitabil oamenii sunt nevoiţi să facă în fiecare zi concesii culturii consumeriste în care trăiesc. Întrebarea care intervine este ce priorităţi au oamenii în privinţa solidarităţii.
—
Pride-urile din Estul Europei par să devină evenimente tot mai normalizate şi conformiste, reprezentând o categorie tot mai restrânsă de bărbaţi gay care sunt integraţi în societatea neoliberală conservatoare, uitând angajamentele pentru dreptate socială. Solidaritatea transnaţională a persoanelor non-heteronormative, care au trăit forme similare de opresiune în propriile comunităţi, reprezintă un răspuns viabil şi o prezenţă critică necesară vis-a-vis de excluderea homonaţionalistă. Unitatea diverselor grupuri formale şi informale de activişti de stânga împotriva diviziunii şi fricii adresează tocmai diversele forme de excludere (cum ar fi homofobia cu care se luptă zilnic persoanele LGBT) şi oferă un model de acţiune all-inclusive, fără a cădea într-o nefastă olimpiadă a opresiunilor. Pride-ul rămâne un eveniment politic important deoarece este tocmai această ocazie unică de a arată şi întări legăturile dintre comunităţile noastre, de a construi alianţe şi de a da un răspuns opoziţiei heterosexiste din exterior dar şi formelor de excluziune internă.
Feminist strategies for change: activist debate
Interface journal call for contributions (extended deadline – September 1st 2011)
In the heyday of the second women’s movement, feminist utopias and strategies for a world without patriarchy were the stuff of lively debate and defined different kinds of feminist politics and theory. In the grey light of 2011 – the darkness before the dawn? – is it still possible to imagine a post-patriarchal society? Can we imagine what kinds of feminist revolution or transformation might make this possible? And what sorts of everyday collective practice can social movements engage in to bring such a future closer?
Interface: a journal for and about social movements < +http://interfacejournal.net> is produced by activists with an eye to theory and social movement researchers as a practitioner journal for people engaged in or studying the practice of social movement, and aiming to stimulate discussion and learning between people in different regions and continents, different
political situations and theoretical traditions, and different movement contexts. After issues on movement knowledge, civil society, revolutions, activist media and repression, we are now working on an issue devoted to feminism, women’s movements and women in movement.
„Matasari, locul unde femeia se vinde la colt de strada”, „De neoprit! Inca o serie de aresturi pe Matasari!”, „Femeile usoare sunt la ele acasa pe Matasari!” – acestea sunt doar cateva titluri de ziare care reflecta perceptia negativa asupra zonei Matasari.
Dar daca maine dimineata v-ati trezi si ati citi in ziar: „Matasari, locul unde arta se admira la colt de strada”, „De neoprit! Inca o serie de evenimente culturale pe Matas…ari!”, „Femeile artiste sunt la ele acasa pe Matasari!”?
Acesta este obiectivul proiectului „Femei pe Matasari”, schimbarea perceptiei asupra acestei zone, dar acest obiectiv nu va fi atins intr-o noapte, ci in 3 zile si 2 nopti. Un adevarat maraton al artei si culturii prin care ne propunem sa dezvaluim fata nevazuta si nebanuita a zonei Mătăsari. Femeile nu se vor mai vinde la colt de strada, ci isi vor expune arta, talentul pentru a rasturna valorile negative ale acestei zone si pentru a redefini rolul femeii in societate.
3 zile, 2 nopti, 1 scop – inchidem strada si deschidem mintile in cadrul maratonului femeilor talentate si de succes. Vom dezbate cu invitati de onoare rolul femeii in societate si vom organiza seminarii despre violenta domestica, abuz, avort si despre multe alte teme controversate pentru a promova si latura educationala a acestui proiect.
Arta va defila in toata spendoarea ei pe strada Matasari: prezentari de moda, concerte, proiectii pe cladiri, gatit, jocuri inedite, cinematograf in aer liber, standuri in care femeile iti vor promova cauzele umanitare pentru care lupta (Hospice Casa Sperantei, Asociatia Telefonul Copilului etc.) si multe alte evenimente realizate cu femei, despre femei, despre talentele lor.
Biblioteca Vie pe Matasari
Biblioteca Vie este un proiect care se integreaza perfect in conceptul festivalului Femei pe Matasari, prin cele doua criterii care il definesc: este anti-prejudecati si sustine schimbul de experiente. Biblioteca Vie doreşte să pună accentul pe diversitate şi nu pe stereotipuri.
Biblioteca vie functioneaza ca o biblioteca obisnuita – cititorii vin si imprumuta carti pentru o perioada limitata de timp. Dupa ce citesc cartile, le returneaza in biblioteca, si daca vor, pot sa mai imprumute o carte. Exista insa un aspect important: cartile sunt fiinte umane care se folosesc de cunostintele si experienta lor de viata pentru a intra intr-un dialog personal cu cititorul.
Cartile din biblioteca vie sunt oameni cu povesti si experiente de viata interesante care ar da cititorului o ocazie unica de invatare. Biblioteca Vie isi propune sa promoveze respectul pentru drepturile omului si demnitatea umana, sa atraga atentia asupra diversitatii in toate formele ei, sa stimuleze dialogul intre oameni.
Daca te intereseaza sa fii CARTE VIE trimite un mail la contact@revista-atelierul.ro si poti afla mai multe informatii despre ce inseamna sa fii carte si cum se desfasoara biblioteca. Daca nu, atunci poate ne recomazi pe altcineva interesat sa participe.
Biblioteca Vie feminina din cadrul festivalului Femei pe Matasari se desfasoara in zilele de 18 – 19 iunie, 2011.
Abortion Democracy: Poland/South Africa
Germany 2008
Directed by Sarah Diehl abortion-democracy.de
Why are illegal abortions more accessible in Poland than legal ones in South Africa?
This documentary feature explores and contrasts changes in Poland and South Africa regarding abortion laws and their impact on the lives of women.
In the 90’s, Poland banned abortion due to the increasing influence of the Catholic Church after the fall of communism; around the same time South Africa legalized it, reforming the health system after the fall of apartheid.
The film reveals how the legal status of women is a direct result of the silencing or empowering of women’s voices. In the Polish society and media, women’s perspectives were made invisible; in South Africa, on the other hand, they were invited to give public hearings in the parliament about problems in the realm of reproduction.
The film aims to emphasize the need for safe abortions and liberal abortion laws. It also, however, illustrates the paradox that the implementation of such laws may have little effect on the accessibility of abortion services. In Poland, for example, illegal abortions are quite available and relatively safe; in South Africa, where the law is very liberal, women have a harder time getting information and services in public hospitals due to judgmental behavior of the health staff. Only a change in the fundamental social and cultural attitudes towards abortion, contraception, and reproductive health can ensure a woman’s right to choose in a world where about 80.000 women die every year from unsafe abortions. Continue reading →
