Atelier de grafica organizat de FIA pentru crearea de materiale destinate proiectului “papergirl”

‘Atelier de grafica organizat de FIA pentru crearea de materiale destinate proiectului “papergirl

Conceptul de “papergirl” este o punere la feminin a conceptului-cliseu din SUA a “baiatului cu ziare”, doar ca fata cu ziare imparte de fapt productii artistice. Ale cui? Ale non-artistilor. Proiectul este “participativ, analog, non-comercial”. Fetei cu ziare nu ii pasa daca am facut liceul sau facultatea de arte. Fata cu ziare provoaca la libertate de expresie, oricat de novici am fi in ale artei. Fata cu ziare va  face mai tarziu o expozitie cu lucrarile noastre adunate, pe care le va imparti la final la intamplare.

Colectivul FIA te provoaca la randul sau la participarea la proiectul papergirl, deoarece stie ca sunt multe lucruri nespuse despre ce inseamna a fi “celalat sex” in spatiul acesta. FIA crede in arta pe post de portavoce, in arta ca statement la nivel social. FIA  iti da tot ce iti trebuie: hartie, culori, lipici, foarfece, ac si ata si proiectii, zine si reviste de citit si decupat  pentru a broda, desena, cola impreuna idei si imagini despre feminism /feminin / feminitate. Daca doresti, poti veni si tu cu propriile materiale si resurse de folosit si impartasit !

Cand ? Duminica, 16 mai, ora 13:00

Unde? Biblioteca alternativa, Str. Bogdan Voda nr. 9, Bucuresti (7-8 minute de mers pe jos de la Gara de Nord)

Contact : email FIA : fia [la] riseup [punct] net

UPDATE!
Parte din ce-am produs (continuam la urmatorul atelier):

 

 

lucrare neterminata! :D

 

recezie de carte: “Nasterea. Istorii traite”

Nasterea. Istorii traite.
Coordonat de M. Miroiu si O. Dragomir
2010, Polirom

Nasterea unui ‚Subiect’

Am comandat cartea ca o lectura pe care am considerat-o, cu mari sperante, sa fie relevanta pentru activitatile mele academice. In acelasi timp, insa, trebuie sa spun ca cea mai iubita carte a mea din copilarie este un mic volum care prezinta sarcina. Pe fiecare pagina este desenata aceeasi mamica in fiecare luna a sarcinii, translucida, astfel incat se vede stadiul de dezvoltare a bebelui. Si in fiecare luna mai este desenata o floare care infloreste in acea luna. În cartea mea, pagina cu liliacul mov arata o mamica subtire cu o mogaldeata cu capsor si coloana vertebrala, dar fara picioare sau maini bine formate. Si tot creste, pana cand, la nastere, mamica primeste un mare buchet de trandafiri rosii de la tatal aflat in vizita. Sunt fascinata de maternitate, de sarcina, de fenomenul nasterii desi eu nu am fost niciodata insarcinata macar, daramite mama.

Am comandat cartea, deci, din interese intelectuale si pregatirea pe care am facut-o pentru lecturarea ei a fost de natura intelectuala mai degraba. De aceea am fost destul de enervata cand am citit Cuvantul inainte si micile descrieri despre autoare: toate aveau studii superioare, mai mult decat atat, studii superioare aprofundate, si nu una dintre co-autoare era ba filosof, ba membra a academiei sau cel putin pedagog. Erau toate, deci, o sub-specie a femeilor romane deosebit de aparte. „Pentru cine a fost scrisa cartea asta? Pentru restul femeilor cu doctorate in tara asta?” m-am intrebat inainte sa ma apuc sa citesc istoriile traite propriu-zise.

In al doilea rand mi s-a parut ca toate erau apropiate Mihaelei Miroiu sub o forma sau alta, dar acest lucru il pot spune o infima parte a femeilor din Romania. Cand am terminat cartea am citit si ghidul care statea la baza fiecarei relatari din carte si care, printre altele, mentiona ca potentialele autoare trebuie sa fie „foarte auto-reflexive”, „sa scrie bine si sa vrea sa scrie”. Toate acestea mi-au dat de inteles ca femei cu studii medii sau cu educatie putina, din localitati mai marginase „capitalei” sau Hunedoarei, neconectate retelei de cunostinte Mihaelei Miroiu nu aveau nicio sansa sa fie reprezentate in aceasta carte. Din simplul motiv, probabil, pentru ca nu se regasesc in aceasta retea de cunostinte si pentru ca exista sansa ceva mai mica sa fie „foarte auto-reflexive” sau „sa scrie bine”. Cred ca o carte deosebit de asemanatoare, dar cu amintirile altor tipuri de femei, ceva mai „reprezentative” mamelor de acum 50 de ani si de acum, ar fi un volum II. foarte bine-venit. Nivelul de educatie, localitatea de resedinta, chiar si etnia – dupa cum arata cercetarea lui Enikő Magyari-Vincze et al. din ultimii ani – promit sa fie deosebit de relevante pentru experientele de maternitate ale mamelor care au nascut de-a lungul timpului in Romania ultimelor decenii.

O alta sursa de enervare a mai fost faptul ca toate femeile scriau in anul de gratie 2009, ceea ce facea ca amintirile mamelor care nasteau in anii ’50-’60 sa fie semnificativ mai diferite de amintirile mamelor care au nacut in ultimii 5-10 ani. Mi s-a parut atunci ca aceasta este, ca si selectia co-autoarelor, un rezultat al modului – mi se pare si acum – comod de realizat volumul. În retrospectiva, nu cred ca acest lucru conteaza la o carte care nu s-a dorit de la bun inceput a fi foarte „relevanta stiintific” si care, dupa parerea mea, este un experiment deosebit de reusit in materie de non-fictiune cu o agenda feminista academica / activista. Ceea ce cred, insa, este ca relatari contemporane ale unor experiente din aceeasi perioada – sa zicem anii ’50-’60, sau anii ’80 – ar trebui in sine sa formeze un volum, poate III., dintr-un ipotetic ciclu de „Nasterea. Istorii traite”.

Un ultim lucru care mi s-a parut deosebit de regretabil, desi la lecturarea ghidului mi-am dat seama ca ar fi existat potential pentru contracararea acestei lipse, a fost lipsa vocii tatilor. Sarcina si nasterea, dupa cum scriu multe femei in volum, este o experienta care transforma intr-o masura fara precedent femeia si, de multe ori, o ajuta sa isi articuleze, sa isi dobandeasca o feminitate desavarsita. Barbatii nu nasc, intr-adevar, dar experienta sarcinii partenerei lor, experienta nasterii partenerei si apoi a ingrijirii copilului este – probabil – o perioada de transformare si pentru ei, posibil asumarea unei masculinitati desavarsite. Or tocmai acest lucru lipseste din volum: vocea barbatilor care in cele noua luni au devenit tati. Cred ca acest subiect ar putea fi un volum IV. din ipoteticul ciclu despre nastere in Romania, initiat de volumul Mihaelei Miroiu si Otiliei Dragomir.

Apoi m-am dat pe lecturat. Captivant este putin spus. Uneori ma gaseam nerabdatoare sa termin un capitol, alteori citeam lent, reciteam, bucurandu-ma de frumusetea prozei. Apoi ma minunam de cat de diferite sunt femeile in situatii foarte similare, in contexte deosebit de similare. Am aflat cu stupoare de practica limitarii cezarianelor din era ceausista si am apreciat informatiile legate de cuantumul mitelor ce s-au dat / se dau in maternitati zise publice pentru o nastere in Romania. Am ras cu hohote de diferitele personaje episodice din unele relatari, m-am oripilat de lipsa de verticalitate a multor practicieni din obstetrica romaneasca. Cu cat citeam mai mult, cu atat deveneam mai angrenata intr-o stare imbibata de miracolul nasterii. Desi nu am fost expusa la o nastere in ultimii cel putin patru ani printre rudele si apropiatii mei, m-am trezit vorbind, visand si gandind la viitoarele mele sarcini, nasteri, copii mai tot timpul. Este cea mai mare contributie a cartii: te face sa te imaginezi insarcinata, pregatindu-te sa nasti, nascand. Este ca si un manual deghizat pentru femei in asteptararea unui copil ale carui invataturi le absorbi pentru ca sunt facute sa fie invatate simtind, imaginand, nu gandind, rationand.

Cred ca, in ciuda neajunsurilor descrise la inceputul acestui text, cartea este un exceptional prim pas in directia „vorbirii” despre sarcina si nastere in viata de zi cu zi, in directia scoaterii sarcinii si nasterii din dormitorul acelora care tocmai au facut un copil. Ca si alte aspecte intime ale corporalitatii noastre, naturale sau datorate unor afectiuni sau boli, sau a relatiilor dintre oameni, sarcina si nasterea trebuie sa inceteze nu doar ca tabu-uri, ci si ca non-subiecte, non-subiecte pentru mult femei tinere si barbati tineri care se gandesc ca sunt foarte departe de a fi parinti. Pentru mine cartea aceasta reprezinta nu de-tabuizarea sarcinii si nasterii, ci mai ales aducerea in prim plan, ca un subiect de poveste, preocupare emotionala si intelectuala, aspect important al vietii de zi cu zi, a sarcinii si nasterii. Atat pentru femei, cat si pentru barbati. Cred ca volumul m-a ajutat sa imi aduc aminte din nou de fascinatia de neexplicat fata de acest proces fiziologic-emotional-conjugal-social.

Nu stiu cum reflecteaza persoane care nu doresc sa aiba copii asupra volumului …

Inchei prin a spune ca aceasta carte este pretioasa din mai multe puncte de vedere. Faptul ca de-tabuizeaza si pune capat statusului de non-subiect al sarcinii si nasterii am mentionat-o deja. În plus, insa, ofera istorii subiective din diverse perioade din Romania recenta si contemporana, deosebit de interesante pentru generatii care nu au trait acele vremuri sau le-au trait cu alti „ochi”, deschizand astfel mici geamuri catre acei ani. Ofera, deci, o documentare aparte a unei istorii recente, deosebit de putin documentate, care poate servi si scopuri stiintifice fara doar si poate. Si, dupa cum mai scriam, volumul mi se pare ca este primul intr-un posibil ciclu intitulat „Nasterea. Istorii traite” care sper sa continue cu relatarile altor tipuri de persoane despre sarcina, nastere si perioada imediat post-partum, cum ar fi femei cu mai putina educatie decat doctorate, barbati deveniti tati, femei care sunt acum bunici sau strabunici, femei care s-au despartit de nou-nascutii lor dupa nastere din diferite motive etc.

Bori Kovács
Aprilie 2010, Tirgu Mures

Recrutarea: o sagă fără sfârsit

De aproximativ trei luni de când am început munca de teren propriu-zisă pentru cercetarea despre care relatez, am vizitat 10 grădinițe, inclusiv o instituție pentru copii preponderent romi care are grupe de grădiniță si clase primare si funcționează ca o instituție de învățământ de re-integrare în scoală a copiilor care abandonează, sunt între mersul la scoală si riscul de abandon etc. Am mai vizitat un centru de zi pentru copii din familii defavorizate din punct de vedere financiar si care – la fel – funcționează ca si o grădiniță cu program prelungit si clase primare. Am vizitat si un centru pentru copii cu SIDA pentru că organizația neguvernamentală care are acest centru mai are si un centru de zi pentru copii tot din familii sărace. În toate aceste locuri am fost de cel puțin 2 ori, în unele locuri de 4-5 ori. Am vizitat două crese, dintre care a doua adăposteste si direcția creselor din localitatea unde cercetez. După mai bine de o lună de insistențe, mi s-a propus să duc 100 de scrisori spre împărțire părinților, adică la mai puțin de o treime din totalul familiilor care au copii înscrisi la cresă în acest an. Am dus spre împărțit alte 478 de scrisori invitând tot atâtea familii să participe la studiul meu în ultimele două luni în aceste 12 instituții de învățământ, cu alte 120 urmând a fi împărțite săptămâna aceasta în două noi grădinițe din oras. În plus, am rugat până acum 7 persoane să îmi spună dacă cunosc familii cu copii mici care ar putea fi contactați si întrebați dacă doresc să participe la studiul meu.

Rezultatul de până acum este următorul. Am realizat interviuri în sase familii cu 10 părinți, o bunică si o fostă bonă asimilată în familie ca si bunică. După ce am stabilit o zi si o oră pentru interviuri, o mamă a refuzat să mai răspundă la telefon si – am dedus – a dorit să-si retragă disponibilitatea de a participa. O mamă care s-a înscris a avut telefonul mobil închis tot timpul de la mijlocul lui februarie pănâ acum, neputând fi contactată. O mamă mi-a explicat la telefon, foarte în grabă, că ea nu stie despre ce e vorba, soțul ei i-a pus numele pe formularul de participare si revine să îmi spună dacă doresc să participe. Nu a mai revenit de mai bine de o lună si jumătate. O altă mămică îmi promite că vor participa, am primit si poze cu familia ei, si invitație pe hi5, dar de mai bine de o lună umblă prin spitale cu băiatul mai mic pentru un diagnostic misterios. O familie dintr-o zonă mărginasă a orasului, după ce am vorbit cu tatăl si a fost foarte doritor, a refuzat să participe pentru că doream să înregistrez interviurile. Mama mi-a strigat la întâlnirea cu ea că “nici vorbă să înregistrez ce zic” ei. O familie de care am aflat la centrul de zi pentru copii din familii dezavantajate mi-a ascultat prezentarea despre cercetare, au acceptat scrisoarea de invitație, dar când am revenit peste 10 zile să îi întreb, mama mi-a spus că tatăl nu vrea si nu vor participa. O familie recomandată de o cunostință drăguță, după mai multe telefoane politicoase, mi-a explicat că ea doreste să ia parte, dar soțul nu are timp, pentru că vine seara târziu si este foarte obosit, si deci nu pot lua parte. Într-o altă familie, în care bunica creste băiețelul de 2 ani, bunicul nu a dorit de nicio culoare să stea de vorbă cu mine, iar mama băiatului, care lucrează în SUA, nu avea chef să îsi petreacă timpul povestind cu mine de sărbătorile de Paste (ceea ce nu este foarte surprinzător). O altă doamnă, vecină cu un prieten, a dorit să ia parte, dar a spus că nu poate că nu se înțelege cu soțul si nu-l poate convinge să se implice si el.

Din aproape 600 de invitații si alte contacte personale, am primit – în afară de cele sase familii cu care am realizat deja interviuri – încă trei promisiuni si două posibilități de promisiune. Sper ca prin crese si alte două grădinițe să se mai înscrie lume, mai ales cu studii medii pentru că – în afară de o familie si o familie care a promis că va participa – cu toții în acest studiu sunt familii în care ambii părinți au studii superioare sau superioare avansate. Iar esantionul meu include în proporții egale si familii unde părinții au studii medii sau sunt fără studii.

Coordonatorul de teză mi-a spus că terenul se întâmplă întotdeauna altfel decât plănuit. Însă pentru mine progresează ca si un melc pe timp de secetă.

To be continued …

Mitul bonelor iresponsabile

În interviurile cu familii cu copii mici pe care le-am realizat până acum, desi limitate la număr, am remarcat o idee recurentă. În timp ce atitudinile legate de grădiniță – mai ales cu program prelungit – sunt deseori influențate în mare parte de experiența părinților când au fost ei însisi copii în perioada socialistă, atitudinile legate de bone par să nu aibă vreun fundament la fel de palpabil.

Familiile care mi-au acordat interviuri ar putea fi categorisite în două: familii cu ajutor din partea bunicilor, respectiv familii cu ajutor plătit. Acest ajutor este de regulă o tanti pensionară, de regulă vecină, foarte drăguță si care deseori are rolul unei bunici deosebit de implicate. Aspectele pecuniare ale schimbului economic reprezentat de oferirea de servicii de îngrijirea copiilor mici sunt adesea privite ca o necesitate pentru ca prietenia să îndure si să rămână pozitivă. Banii care schimbă mâna sunt puțini, semnificativ mai puțini decât costurile unei grădinițe private cu raportul educatori : copii mic. Pe scurt, experiențele reale cu bone sunt în marea parte a cazurilor pozitive sau deosebit de pozitive, de pildă când copiii asimilează bonele ca membrii familiei si petrec timp cu ele chiar si după încetarea relației economice dintre familie si bonă.

Părinții care beneficiază de ajutorul generației pensionate din familie tind să plănuiască acest ajutor dinaintea venirii pe lume a copiilor. Fie că părinții solicită de la proprii-si părinți ajutorul acestora din urmă, fie că generația cea mai în vârstă doreste să ia parte la îngrijirea nepoților, unde există bunici pentru ajutorul cu copiii acestia există de la început, fără întrerupere. Aceste familii, deci, rar necesită si o bonă. În aceste contexte se vehiculează, am remarcat, mitul bonei iresponsabile, a unei femei care face ce face pentru bani, nu este interesată de nevoile copilului, nu observă personalitatea pruncului si ajută să se dezvolte intelectual si cognitiv etc. etc. Aceste femei nu au pregătire si pentru că sunt mai în vârstă se plictisesc usor si fac îngrijirea copiilor mecanic. Bonele acestea nu înțeleg în jurul căror lucruri se învârte cresterea copiilor. Există asumpția că îngrijirea ca si “labour of love”, cum a numit-o Hilary Graham, poate fi ‘practicată’ doar de membrii familiei, că ajutorul plătit nu poate oferi si dragoste contra cost, doar îngrijirea mecanică a copilului.

Doar că aceste opinii centrate pe instituția bonei din România nu au fundament palpabil ca si, de pildă, experiențele legate de cresă sau grădiniță a părinților, acum cu prunci proprii. Părinții cu ajutor din partea propriilor părinți nu au fost, cu unele excepții, niciodată în ipostaza de a încerca măcar să angajeze o bonă, deci opiniile legate de femeile care ar dori să presteze servicii de îngrijire a copiilor mici nu se fundamentează nici măcar pe întrevederi cu astfel de doamne.

Nu doresc să neg, nici măcar să neglijez experiențele acelor familii în care bone angajate au dat dovadă de diferite grade de indiferență sau, si mai rău, abuz. Nu doresc să sugerez că toate femeile pensionare care îngrijesc copii mici sunt deosebit de iubărețe, implicate, excelente îngrijitoare. Este, în schimb, interesant de remarcat că în locul unui mit că bonele pensionare fac deseori o treabă bună crescând copiii altora, perindă un mit al bonelor abuzive, lihnite după bani, pentru care îngrijirea este o activitate mecanică, lipsită de afecțiune si – din toate aceste motive – dăunătoare copiilor, deci de evitat. Iar preferința acestuia din urmă mit este fundamentat de asumpția că îngrijirea ca si “labour of love” este exclusiv domeniul relațiilor de rudenie, că o relație dintre un copil si o tanti ‘străină’ nu poate să devină, în timp, una impregnată de iubire.

Ana-Maria Avram – o compozitoare

Ana-Maria AvramAna-Maria Avram n.1961 la Bucuresti este o compozitoare de muzica clasica contemporana, parte din curentul spectral. Am decis sa postez aceasta scurta prezentare fiindca de multe ori nu stim ce si cine ne incojoara.

Un ghid despre muzica lui Ana-Maria Avram si Iancu Dumitrescu (alt compozitor care se incadreaza in acelasi curent) / Ana-Maria Avram pe wikipedia / un site intreg despre Ana-Maria Avram (inclusiv un interviu in franceza)

Compozitia “Endless Burning Fire” (live, Londra, 2008) poate fi descarcata aici de la revista The Wire.

din descrierea Festivalului SĂPTĂMÂNA INTERNAŢIONALĂ A MUZICII NOI din 2004

Compozitoare, pianistă, dirijoare. Creatia sa cuprinde peste 70 de opusuri simfonice, camerale si muzică asistată, de ordinator. Lucrŕrile sale sunt prezentate în premieră în Bucuresti, NewYork, Boston, Sandford, Viena (Wien Modern 1992 – 1994), Paris (Radio France, Theatre de la Ville), Londra (Royal Festival Hall ), Nancy, Alicante, Baden-Baden, Darmstadt, Basel, Moscova, Belgrad etc, în interpretarea unor ansambluri celebre: “Solistii Orchestrei Nationale a Frantei” (Paris), Kronos Quartet (San Francisco), 20 Jahrhundert Ensemble (Viena), Filarmonica “George Enescu”, Orchestra Nationala Radio, Orchestra de Camera Radio, Ars Nova, Hyperion. In 1995, opera radiofonică ‘On the Abolition of the Soul’ pe texte de Emil Cioran, comandă, Radio France, este editată, în “Antologia Prix Italia 1949 – 1995”, dublu CD Radio France. Muzica sa este editată, de ARTGallery, Radio France (Paris), ReR Megacorp (Londra), MusicWorks (Toronto), Banannafish ( Los Angeles), Electrecord (Bucresti) si Edition Modern (Londra – Paris). In 1992, apartia volumului “Roumanie, terre du neuvičme ciel” un amplu interviu cu muzicologul francez Harry Halbreich. Contributii muzicologice importante: ‘Ana Maria Avram and Iancu Dumitrescu’ – Musicworks Nr 71, ‘Being composer’ – MusicWorks nr.76 (2000); ‘Ana-Maria Avram: an adventure in experimental music’, Banannafish, Los Angeles nr.15 (2001). In 1994 i se decerneaza Marele premiu al Academiei Române. Este membru al SACEM- Paris, UCMR- Bucuresti, Membru al Ansamblului Hyperion, pe care îl dirijează, împreună, cu Iancu Dumitrescu.
Lux Animae

“Lux Animae” pentru ansamblu şi sunete asistate de ordinator, în primă audiţie absolută, a fost compus în 2004, pentru Ansamblul HYPERION.

PJ-uri si serviciile de învățământ prescolar românesti

Înainte de a mă apuca de recrutat familii pentru studiu, am decis să vorbesc cu birocrați locali care au de-a face – sub o formă sau alta – cu diferitele formule de implicare a statului în îngrijirea copiilor. Aceste diferite forme de implicare sunt, în mod generic, bani (de pildă alocația de stat pentru copii), servicii (gen, îngrijirea gratuită în crese) si/sau în natură (cum ar fi, de pildă, gratuitatea călătoriei cu trenul pentru copii mici). Ceea ce înseamnă că am început să pun pe hartă diferitele instituții prin care aceste forme de implicare a statului sunt implementate. Am început cu inspectoratul scolar din județul în care cercetez din două considerente: în primul rând pentru că grădinițele sunt în subordinea acestei instituții cu inspectori de specialitate si pentru că urma să recrutez jumătate din familiile participante în studiu prin grădinițe.

Inspectoratul este într-o clădire construită în socialism care servea, probabil, ca si cămin pentru liceeni dintr-un liceu din apropiere, ceea ce înseamnă coridoare lungi si mai fără geamuri si încăperi pe ambele părți ale coridoarelor cam de 15 metri pătrați. În fiecare astfel de cameră câte doi-trei inspectori la câte un birou îngrămădit. Nu există ore pentru întrevederi si, după cum am aflat ulterior, nu există nici posibilitatea de a stabili ore pentru întâlniri. Pentru interviul cu inspectoarea de specialitate am fost chemată într-o zi de joi, dimineață, dar când am sunat înainte cu o zi mi s-a spus că nu mai poate, să stabilim altă zi si oră pentru săptămâna următoare. Am revenit în următoarea marți la ora 10, cu o oră înaintea unei sedințe. Interviul urma să dureze cam o oră. Stiu că si pe vremurile când eram eu copil, adică în jurul anului 1990, când tata era implicat în administrația unei instituții de stat, erau sedințe si că lumea gândea că pierde vremea la ele, dar era musai să mergi. Mi se părea si acum că aceste sedințe sunt la fel de solicitante din punct de vedere al prezenței, dar mai degrabă resimțite ca si inutile, nedorite, ceea ce m-a făcut să cred că implică – în general – comunicare monodirecțională, fără negocieri, decizii în comun sau planuri gândite colectiv. Mi-am imaginat inspectorul general vorbind o oră către toată lumea, fără posibilitatea unor întreruperi pentru discuții, propuneri, remarci, dând indicații prețioase despre ultimele noutăți în materie de comunicări de la “centru”. Iar lumea tăcea, băga la cap, se reîntorcea în birouri si continua ceea ce făcea si înainte.

Când mi-am pus reportofonul la înregistrat mai erau încă doi inspectori în încăpere. Unul nu părea să facă nimic, doar să asculte ce povesteam noi două la biroul nostru, si să se mai uite pe geam. Calculatorul nu mergea, nu scria sau citea nimic. Cealată inspectoare era ocupată cu altcineva, tot din instituție. Am reusit să înregistrăm 5 minute din conversație când a pătruns o doamnă cu hârtie si un pix în mână si părea că are nevoie de ceva de la inspectoarea “mea”. Părea derutată că aceasta din urmă este ocupată, dar nu a propus să revină sau să întrebe dacă nu deranjează. Am pus reportofonul pe ‘hold’ si am asteptat pănâ ce se termina întrevederea cu această nouă colegă a inspectoarei. După cum s-a dovedit din conversația la care am fost invitată să asist (desi am întrebat dacă să ies mai bine), doamna aceasta venise să pună pe un sfanț de hârtie lista grădinițelor la care urma să li se retragă PJ-ul. Mai târziu m-am prins că în contextul crizei economice în care statul român încearcă din răsputeri să reducă cheltuielile instituțiilor publice, acest lucru înseamnă desființarea persoanelor juridice proprii ale unor instituții de învățământ (si) prescolar si subordonarea lor altor instituții (posibil din altă localitate, mai ales dacă grădinița este cu program normal si la țară). Pentru că personalitate juridică nu înseamnă doar director si personal didactic, ci si personal administrativ: o secție economică, o secție de îngrijire a instituției, portari etc. etc. O instituție fără personalitate juridică proprie nu are asadar nici director, nici contabil, niciun alt tip de personal administrativ, doar personal didactic. Deci o serie de posturi bugetare, plătite mai bine, mai prost, dar cu toate drepturile sociale la zi (gen contribuția la fondul de pensii, asigurarea de sănătate, asigurările sociale etc.) – job-uri la stat, călduțe, sigure – ar dispărea prin dispariția unui PJ. Inclusiv posibilitatea de a înscrie copilul la grădiniță la grădinița la care urmează să îl/o duci. Ceea ce înseamnă – mai ales în sate – plimbare până într-o comună vecină, oras apropiat: unde se găseste PJ-ul grădiniței fără PJ propriu.

Ceea ce m-a frapat în această întrerupere au fost mai multe lucruri. În primul rând, insider-ii au întâietate la orice de care au nevoie si nu există conceptul de “revii, te rog, sunt ocupată acum” printre colegi. După cum mi-am dat seama si anterior, nu există noțiunea de întrevedere la o anumită oră fixă, fără “deranj”. Mi se pare că un motiv pentru care nu există noțiunea de ore prestabilite este tocmai acela că lucrurile – cel puțin în această instituție – se petrec ad hoc, agendă minimală, fără vreun ritm altul decât sedințele cu inspectorul general etc. Poate este mai bine astfel, poate este mai flexibil. Dar mi se pare oarecum surprinzător că un inspector nu stie ce face într-o zi de miercuri, de pildă, la ora 2 cu o săptămână înainte. Pe scurt, nu prea există noțunea de “schedule” în timpul programului.

În al doilea rând, lipsa posibilității de a ruga pe cineva să revină pentru o problemă denotă faptul că accesarea colegilor nu prea are loc pe bază de negociere, ca de la egal la egal, ci prezența ți-o impui – mai ales dacă reprezinți pe cineva ierarhic superior. Doamna cu pricina s-a dovedit a veni din partea inspectorului general, deci putea să solicite informațiile dorite când avea ea (sau inspectorul general) nevoie. Autonomia profesională – însemnând atât semnătura proprie pe decizia proprie, cât si propriul program, la fel de important ca al inspectorului general – părea să fie, în practică, o noțiune abstractă. Noțiunea de “facem când convenim în avans si putem amândoi” nu face parte din limbajul celor de la inspectorat. Aceste două lucruri le-am observat si la Primărie apoi, la un alt interviu cu un alt birocrat local, unde am fost întrerupte de 4 ori mai substanțial si de mai multe ori de telefoane scurte.

Al treilea – si totodată cel mai surprinzător – lucru s-a dovedit a fi modalitatea de luare a deciziei de încetare a personalității juridice proprii a trei sau patru grădinițe. Doamna cu hârtia si pixul, care făcea parte din anturajul de asistență al inspectorului general, s-a asezat si a întrebat, “deci atunci care se pot desființa?” Inspectoarea: “Păi, hai să vedem.” Au luat rețeaua scolară a județului, adică lista tuturor instituțiilor, si inspectoarea dicta: “S-ar putea desființa cea din X, … apoi eventual cea din Y, cu Z ne-am înțeles deja …”. Doamna cu sfanțul: “Atât numai?” “Păi, atât că la grădinițe nu sunt multe posturi. Noi nu avem asa de mulți ca la scoli …” Fără formalități, fără justificări, fără argumente anume s-a luat în fața mea, în mai puțin de 10 minute, decizia ca trei grădinițe de la țară să înceteze să aibă personalitate juridică proprie. Un proces cu implicații multiple pentru prestatorii si utilizatorii de servicii de educare si îngrijire a copiilor mici a fost redus, de față cu o străină ca mine, la o procedură birocratică neiesită din comun, fără urmă fizică, fără prezentare de argumente, fără o analiză prealabilă a impactului, fără alte informări. Cine a luat decizia nu a apărut nicăieri, când si pe baza căror considerente nu a apărut nicăieri. Dacă ar fi apărut o ceată de părinți în două luni să afle de ce la grădinița la care îsi duc copiii nu se mai pot înscrie copii, ci trebuie mers până în a treia comună vecină, ar fi stat în fața unei inspectoare de specialitate care le-ar fi spus: “Asa s-a decis”, ridicând din umeri. Nu ar fi aflat de către cine, din ce motive, pe baza căror considerente nu îsi pot înscrie copiii în sat.

Si m-am gândit: într-un fel este bine că nu există ‘birocrație’, adică hârțogărie, scriere de cereri, prezicări, înstiințări etc. infinite pentru o decizie de o semnificație mai măricică. Pe de altă parte, acest lucru înseamnă că nu există niciun fel de transparență în decizii. Dacă doresti să contesti un rezultat al aparatului birocratic, de pildă desființarea PJ-ului grădiniței la care îți duci copilul, ca si cetățean utilizator de servicii publice, nu stii a. ce să contesti (pentru că nu există urmă a deciziei cum a fost ea făcută de fapt chiar dacă posibil există ceva act semnat de inspectorul general); b. la cine contesti; c. pe baza căror considerente contesti. Sigur, probabil că există procedură pentru asta, dar nu te poți adresa acelei persoane care a decis în fapt, nu poți contesta decizia exactă (pentru că nu a fost înregistrată la momentul deciziei) si nu poți contesta justificările care stau la baza deciziei pentru că de fapt ele nu există clare si răspicate. Mă gândesc la părinții de la sat si la copiii care se duc la grădi acolo: de multe ori lipsa personalității juridice înseamnă că educatoarea este singura persoană adultă care umblă în sălile grădiniței, câteodată doar 2 sau 3 zile din săptămână sau o săptămână da, una ba. Dar nominal sunt mai multe grădinițe acum în județ decât erau în 1990 în ciuda faptului că numărul de nasteri vii pe an s-a înjumătățit față de 1990! Doar că multe nu au PJ si, deci, nici învățământ prescolar după cum scrie în programă.

Pentru interviu m-am întors dupămasa, când sedințele se terminaseră si nu mai veneau nici de la “domnul general” persoane cu sfanțuri de hârtie pentru decizii mai semnificative. Inspectoarea de specialitate a fost de foarte mare ajutor si a rugat alte persoane care o căutau să astepte până termina cu mine. Inspectorul de la biroul de vis-a-vis stătea în continuare fără să lucreze ceva, părea că ne ascultă convorbirea si se mai uita pe geam. Si astfel de desființează PJ-uri de grădinițe în teritoriu pentru a menține bugetul de stat suplu în perioada aceasta de criză.

Bucătăria unei cercetări: prolog

Această secțiune a blogului F.I.A. – Bucătăria unei cercetări – este dedicată unui jurnal al unei cercetări „sociale” pe care o desfăsor într-un județ ardelean, într-un oras si două sate mai mult sau mai puțin izolate geografic. Cercetarea reprezintă componenta principală a tezei mele de doctorat, pe care intenționez să o termin cândva în vara târzie a 2011 la una dintre cele mai prestigioase universități din lume. Are două componente empirice mari care se dovedesc la fel de palpitante. Componenta de politici sociale ce se adresează familiilor cu copii mici (0-6/7 ani) implică nu doar analiza politicilor, dar si o serie de interviuri semi-structurate cu birocrați din instituții publice locale sau desconcentrate si excursii de colectare de date statistice fragmentare, necentralizate, uneori inexistente, de multe ori eronate. Nu am crezut că această componentă va fi atât de interesantă. A doua componentă, cea „principală”, o reprezintă în jur de 80 de interviuri semi-structurate cu membri adulți ai unor familii care au copii de vârsta cresei sau grădiniței despre îngrijirea acestora, cu opinii legate de buna îngrijire a copiilor si reflecții privitoare la prestațiile sociale din partea statului român menite a asista familiile cu copii mici, gen alocații si alte „ajutoare” sau „drepturi” bănesti, concedii plătite si neplătite, servicii de îngrijire a copiilor etc. Dintre aceste 80 de interviuri am realizat până acum 10.

Jurnalul este în primul rând despre experiențele mele cu căutarea, contactarea si intervievarea familiilor pentru studiu începând din februarie. Dar este si despre experiențele avute în căutarea si intervievarea unor persoane în posturi publice legate de sfera politicilor ce se adresează familiilor cu copii mici. Nu în ultimul rând este si despre acele zile de ianuarie în care am zgribulit într-o direcție județeană de statistică la vreo 14 grade pentru a copia din publicații nenumărate date statistice relevante pentru teză, date care se mai dovedesc a fi inexacte, în orice caz veridicitatea lor incurabil sub semnul întrebării.

Decizia de a scrie un jurnal off-the-record îsi are originile în mirarea si observațiile mele perpetue din timpul interviurilor si mai ales dorința de a le împărtăsi cu alții. O formă de de-briefing pentru mine după fiecare interviu cu părinți, după fiecare întrevedere cu vreun birocrat local. Si este off-the-record pentru că nu am cerut aprobarea nimănui pentru a scrie asa ceva pentru „uz” public, din acest motiv toate detaliile studiului rămân anonime. Dincolo de acest motiv egoist, însă, mai este unul. Lamentez – si observ că lamentează si alții – lipsa de scrieri ancorate în „realitate” despre cotidianul vieții familiale în contextul românesc. Ancorate în „realitate”, adică mai mult decât anecdote redate prin presă despre tragedii familiale ce implică nou-născuți, copii mici sau adolescenți. Găsesc, asadar, revelarea bucătăriei unei cercetări „riguroase stiințific”, într-o formulă mai puțin „riguroasă stiințific” aici pe blogul F.I.A., o contribuție binevenită în ceea ce priveste experiențele zilnice ale vieții familiale, de data aceasta despre îngrijirea copiilor mici în țara asta.

Entry-urile nu vor fi nici sistematice, nici după un model stabilit în prealabil, dar intenționez să scriu săptămânal.

Idila/Idyll – expoziţie de artă contemporană româno-austriacă

Galeria Atelier 030202, Bucureşti

Curatoare: Olivia Nitiş

Chloe Potter, Dare Devil Untitled 1, 2006

(courtesy of the artist)

Artiste din generatii diferite, din România si din Austria, active pe scena artistică internaţională (Irina Botea, Delia Popa, Magda Pelmuş, Simona Vilău, Cristina Garabeţanu, Alexandra Bodea, Marilena Preda Sânc, Lena von Lapschina, Petra Sterry, Chloe Potter, Doris Mayer, Eva Ursprung  şi  Eva  Schlegel) sunt invitate să prezinte vizunea lor contemporană asupra noţiunii de Idilă.  În spaţiul cultural European, Idila a reprezentat o formă de realitate ideală, senină şi protectoare, în raport cu realitatea socială existentă. In construirea atmosferei idilice femeile par să fi avut un rol precumpănitor. Proiectul Idila îşi propune să urmărească în context socio-cultural, modalităţile în care artistele din două spaţii culturale diferite (România şi Austria) se raportează la conceptul de Idilă, cât este el de relevant sau de vetust în contemporaneitate.


Program:

11 martie: vernisaj si conferinta de presa

8 aprilie: artist talk: Dorys Mayer la Bucuresti

Cand? 11Martie-11Aprilie 2010

8 martie +1

am incercat sa ma gandesc la 8 martie inainte de 8 martie ca sa pot contribui cu ceva… dar sincer eram asa de obsedata cu 1 martie cand eram mica si si acum ma gandesc f. mult la o colectie de martisoare imaginara incat pt mine 8 martie era destul de minor…

cu toate astea.. mi-a adus aminte mama mea de cateva detalii cand i-am urat la multi ani ieri…anume: faptul ca avea o zi libera de care se bucura f. mult si de ghioceii, zambilele si restul florilor de primavara pe care le primeam… de astea sigur imi aduc si eu aminte dar mai putin decat ea…