ÃŽnainte de a mă apuca de recrutat familii pentru studiu, am decis să vorbesc cu birocraÈ›i locali care au de-a face – sub o formă sau alta – cu diferitele formule de implicare a statului în îngrijirea copiilor. Aceste diferite forme de implicare sunt, în mod generic, bani (de pildă alocaÈ›ia de stat pentru copii), servicii (gen, îngrijirea gratuită în crese) si/sau în natură (cum ar fi, de pildă, gratuitatea călătoriei cu trenul pentru copii mici). Ceea ce înseamnă că am început să pun pe hartă diferitele instituÈ›ii prin care aceste forme de implicare a statului sunt implementate. Am început cu inspectoratul scolar din judeÈ›ul în care cercetez din două considerente: în primul rând pentru că grădiniÈ›ele sunt în subordinea acestei instituÈ›ii cu inspectori de specialitate si pentru că urma să recrutez jumătate din familiile participante în studiu prin grădiniÈ›e.

Inspectoratul este într-o clădire construită în socialism care servea, probabil, ca si cămin pentru liceeni dintr-un liceu din apropiere, ceea ce înseamnă coridoare lungi si mai fără geamuri si încăperi pe ambele părÈ›i ale coridoarelor cam de 15 metri pătraÈ›i. ÃŽn fiecare astfel de cameră câte doi-trei inspectori la câte un birou îngrămădit. Nu există ore pentru întrevederi si, după cum am aflat ulterior, nu există nici posibilitatea de a stabili ore pentru întâlniri. Pentru interviul cu inspectoarea de specialitate am fost chemată într-o zi de joi, dimineață, dar când am sunat înainte cu o zi mi s-a spus că nu mai poate, să stabilim altă zi si oră pentru săptămâna următoare. Am revenit în următoarea marÈ›i la ora 10, cu o oră înaintea unei sedinÈ›e. Interviul urma să dureze cam o oră. Stiu că si pe vremurile când eram eu copil, adică în jurul anului 1990, când tata era implicat în administraÈ›ia unei instituÈ›ii de stat, erau sedinÈ›e si că lumea gândea că pierde vremea la ele, dar era musai să mergi. Mi se părea si acum că aceste sedinÈ›e sunt la fel de solicitante din punct de vedere al prezenÈ›ei, dar mai degrabă resimÈ›ite ca si inutile, nedorite, ceea ce m-a făcut să cred că implică – în general – comunicare monodirecÈ›ională, fără negocieri, decizii în comun sau planuri gândite colectiv. Mi-am imaginat inspectorul general vorbind o oră către toată lumea, fără posibilitatea unor întreruperi pentru discuÈ›ii, propuneri, remarci, dând indicaÈ›ii preÈ›ioase despre ultimele noutăți în materie de comunicări de la “centru”. Iar lumea tăcea, băga la cap, se reîntorcea în birouri si continua ceea ce făcea si înainte.

Când mi-am pus reportofonul la înregistrat mai erau încă doi inspectori în încăpere. Unul nu părea să facă nimic, doar să asculte ce povesteam noi două la biroul nostru, si să se mai uite pe geam. Calculatorul nu mergea, nu scria sau citea nimic. Cealată inspectoare era ocupată cu altcineva, tot din instituÈ›ie. Am reusit să înregistrăm 5 minute din conversaÈ›ie când a pătruns o doamnă cu hârtie si un pix în mână si părea că are nevoie de ceva de la inspectoarea “mea”. Părea derutată că aceasta din urmă este ocupată, dar nu a propus să revină sau să întrebe dacă nu deranjează. Am pus reportofonul pe ‘hold’ si am asteptat pănâ ce se termina întrevederea cu această nouă colegă a inspectoarei. După cum s-a dovedit din conversaÈ›ia la care am fost invitată să asist (desi am întrebat dacă să ies mai bine), doamna aceasta venise să pună pe un sfanÈ› de hârtie lista grădiniÈ›elor la care urma să li se retragă PJ-ul. Mai târziu m-am prins că în contextul crizei economice în care statul român încearcă din răsputeri să reducă cheltuielile instituÈ›iilor publice, acest lucru înseamnă desfiinÈ›area persoanelor juridice proprii ale unor instituÈ›ii de învățământ (si) prescolar si subordonarea lor altor instituÈ›ii (posibil din altă localitate, mai ales dacă grădiniÈ›a este cu program normal si la È›ară). Pentru că personalitate juridică nu înseamnă doar director si personal didactic, ci si personal administrativ: o secÈ›ie economică, o secÈ›ie de îngrijire a instituÈ›iei, portari etc. etc. O instituÈ›ie fără personalitate juridică proprie nu are asadar nici director, nici contabil, niciun alt tip de personal administrativ, doar personal didactic. Deci o serie de posturi bugetare, plătite mai bine, mai prost, dar cu toate drepturile sociale la zi (gen contribuÈ›ia la fondul de pensii, asigurarea de sănătate, asigurările sociale etc.) – job-uri la stat, călduÈ›e, sigure – ar dispărea prin dispariÈ›ia unui PJ. Inclusiv posibilitatea de a înscrie copilul la grădiniță la grădiniÈ›a la care urmează să îl/o duci. Ceea ce înseamnă – mai ales în sate – plimbare până într-o comună vecină, oras apropiat: unde se găseste PJ-ul grădiniÈ›ei fără PJ propriu.

Ceea ce m-a frapat în această întrerupere au fost mai multe lucruri. ÃŽn primul rând, insider-ii au întâietate la orice de care au nevoie si nu există conceptul de “revii, te rog, sunt ocupată acum” printre colegi. După cum mi-am dat seama si anterior, nu există noÈ›iunea de întrevedere la o anumită oră fixă, fără “deranj”. Mi se pare că un motiv pentru care nu există noÈ›iunea de ore prestabilite este tocmai acela că lucrurile – cel puÈ›in în această instituÈ›ie – se petrec ad hoc, agendă minimală, fără vreun ritm altul decât sedinÈ›ele cu inspectorul general etc. Poate este mai bine astfel, poate este mai flexibil. Dar mi se pare oarecum surprinzător că un inspector nu stie ce face într-o zi de miercuri, de pildă, la ora 2 cu o săptămână înainte. Pe scurt, nu prea există noÈ›unea de “schedule” în timpul programului.

ÃŽn al doilea rând, lipsa posibilității de a ruga pe cineva să revină pentru o problemă denotă faptul că accesarea colegilor nu prea are loc pe bază de negociere, ca de la egal la egal, ci prezenÈ›a È›i-o impui – mai ales dacă reprezinÈ›i pe cineva ierarhic superior. Doamna cu pricina s-a dovedit a veni din partea inspectorului general, deci putea să solicite informaÈ›iile dorite când avea ea (sau inspectorul general) nevoie. Autonomia profesională – însemnând atât semnătura proprie pe decizia proprie, cât si propriul program, la fel de important ca al inspectorului general – părea să fie, în practică, o noÈ›iune abstractă. NoÈ›iunea de “facem când convenim în avans si putem amândoi” nu face parte din limbajul celor de la inspectorat. Aceste două lucruri le-am observat si la Primărie apoi, la un alt interviu cu un alt birocrat local, unde am fost întrerupte de 4 ori mai substanÈ›ial si de mai multe ori de telefoane scurte.

Al treilea – si totodată cel mai surprinzător – lucru s-a dovedit a fi modalitatea de luare a deciziei de încetare a personalității juridice proprii a trei sau patru grădiniÈ›e. Doamna cu hârtia si pixul, care făcea parte din anturajul de asistență al inspectorului general, s-a asezat si a întrebat, “deci atunci care se pot desfiinÈ›a?” Inspectoarea: “Păi, hai să vedem.” Au luat reÈ›eaua scolară a judeÈ›ului, adică lista tuturor instituÈ›iilor, si inspectoarea dicta: “S-ar putea desfiinÈ›a cea din X, … apoi eventual cea din Y, cu Z ne-am înÈ›eles deja …”. Doamna cu sfanÈ›ul: “Atât numai?” “Păi, atât că la grădiniÈ›e nu sunt multe posturi. Noi nu avem asa de mulÈ›i ca la scoli …” Fără formalități, fără justificări, fără argumente anume s-a luat în faÈ›a mea, în mai puÈ›in de 10 minute, decizia ca trei grădiniÈ›e de la È›ară să înceteze să aibă personalitate juridică proprie. Un proces cu implicaÈ›ii multiple pentru prestatorii si utilizatorii de servicii de educare si îngrijire a copiilor mici a fost redus, de față cu o străină ca mine, la o procedură birocratică neiesită din comun, fără urmă fizică, fără prezentare de argumente, fără o analiză prealabilă a impactului, fără alte informări. Cine a luat decizia nu a apărut nicăieri, când si pe baza căror considerente nu a apărut nicăieri. Dacă ar fi apărut o ceată de părinÈ›i în două luni să afle de ce la grădiniÈ›a la care îsi duc copiii nu se mai pot înscrie copii, ci trebuie mers până în a treia comună vecină, ar fi stat în faÈ›a unei inspectoare de specialitate care le-ar fi spus: “Asa s-a decis”, ridicând din umeri. Nu ar fi aflat de către cine, din ce motive, pe baza căror considerente nu îsi pot înscrie copiii în sat.

Si m-am gândit: într-un fel este bine că nu există ‘birocraÈ›ie’, adică hârÈ›ogărie, scriere de cereri, prezicări, înstiințări etc. infinite pentru o decizie de o semnificaÈ›ie mai măricică. Pe de altă parte, acest lucru înseamnă că nu există niciun fel de transparență în decizii. Dacă doresti să contesti un rezultat al aparatului birocratic, de pildă desfiinÈ›area PJ-ului grădiniÈ›ei la care îți duci copilul, ca si cetățean utilizator de servicii publice, nu stii a. ce să contesti (pentru că nu există urmă a deciziei cum a fost ea făcută de fapt chiar dacă posibil există ceva act semnat de inspectorul general); b. la cine contesti; c. pe baza căror considerente contesti. Sigur, probabil că există procedură pentru asta, dar nu te poÈ›i adresa acelei persoane care a decis în fapt, nu poÈ›i contesta decizia exactă (pentru că nu a fost înregistrată la momentul deciziei) si nu poÈ›i contesta justificările care stau la baza deciziei pentru că de fapt ele nu există clare si răspicate. Mă gândesc la părinÈ›ii de la sat si la copiii care se duc la grădi acolo: de multe ori lipsa personalității juridice înseamnă că educatoarea este singura persoană adultă care umblă în sălile grădiniÈ›ei, câteodată doar 2 sau 3 zile din săptămână sau o săptămână da, una ba. Dar nominal sunt mai multe grădiniÈ›e acum în judeÈ› decât erau în 1990 în ciuda faptului că numărul de nasteri vii pe an s-a înjumătățit față de 1990! Doar că multe nu au PJ si, deci, nici învățământ prescolar după cum scrie în programă.

Pentru interviu m-am întors dupămasa, când sedinÈ›ele se terminaseră si nu mai veneau nici de la “domnul general” persoane cu sfanÈ›uri de hârtie pentru decizii mai semnificative. Inspectoarea de specialitate a fost de foarte mare ajutor si a rugat alte persoane care o căutau să astepte până termina cu mine. Inspectorul de la biroul de vis-a-vis stătea în continuare fără să lucreze ceva, părea că ne ascultă convorbirea si se mai uita pe geam. Si astfel de desfiinÈ›ează PJ-uri de grădiniÈ›e în teritoriu pentru a menÈ›ine bugetul de stat suplu în perioada aceasta de criză.