Tag Archives: ingrijire

Recrutarea: grădinițele ca puncte de plecare

Posted on by
Reply

Revin cu un nou post despre durerile si frumusețile recrutării de familii pentru studiul acesta. În momentul finalizării designului de cercetare am decis ca jumătate dintre familiile cu care voi vorbi să aibă copilul cel mai mic (de referință pentru mine) în instituții de îngrijire (crese) sau de învățământ prescolar (grădinițe) si jumătate să nu aibă cel mai mic copil în vreo astfel de instituție. M-am mai gândit că după ce voi recruta părinți prin grădi-uri pentru studiu, acestia îmi vor da contactele unor persoane care nu vor avea copiii la cresă sau la grădi. Până la urmă ceea ce s-a întâmplat era că grădinițele s-au dovedit a fi cele mai bune puncte de pornire în căutarea de părinți cu copii mici, la sau nu la cresă sau grădiniță. Pentru că de multe ori copilul mai mare era la grădi, cel mic nu era si atunci găseam prin grădinițe si familii în care cel mai mic stătea încă acasă.

Grădinițele sunt foarte diverse. Unele sunt proaspăt renovate, aflu, din tot felul de bani. Unele au fost incluse în programe de reabilitare ale Guvernului, bănuiesc prin ceva fonduri structurale. Altele au reusit să atragă fonduri prin faptul că doamna directoare este “în relații bune” cu vice-primarul si atunci a putut să solicite bani pentru ferestre si usi noi. În alt caz banii nu îmi dau seama de unde au venit, pentru că directoarea se uita în toate părțile, nu la mine, si când întrebam dacă sunt bani guvernamentali sau de la consiliul local zicea că nu, “din altă parte …”. Nu am insistat.

Grădinițele la care voiam să mă duc le-am ales în funcție de niste criterii relevante pentru mine: localizare, mărime (număr de locuri), durata programului etc. Am ales nouă astfel de grădinițe în nouă zone ale orasului. M-am dus în prima faza la acele grădinițe pe care voiam neapărat să le includ si la care nu aveam alternativă în caz că mi se refuza acordarea vreunui ajutor. După cum am mai scris, am împărțit sute de scrisori în română si în maghiară pentru grupele mici si mijlocii. La fiecare grădiniță am avut două sau mai multe întrevederi cu directoarea pentru a-i cere ajutorul. Am găsit că numele universității la care fac doctoratul deschide usile si insuflă încredere. Directoarele – pentru că grădinițele sunt tărâmul profesional al femeilor cu studii medii si/sau avansate – erau deosebit de diferite, dar în afară de una care părea complet neimpresionată de orice aspect legat de ceea ce făceam la ea în instituție, toate doreau ca grădinița lor să ia parte. Am întâlnit două directoare care vorbeau despre rolul lor de manageri. Una dintre acestea mi-a explicat în cele mai mici detalii dificultățile legate de acest zilnic act de management, asemuindu-l de o situație între ciocan si nicovală. Că fetița din grupa X mănâncă multe sendviciuri dimineața si mama a rugat-o si pe ea să nu îi mai dea pâine că este deja obeză, dar cum să zică copilei să nu mănânce, unde să o pună să nu mănânce până i se face burta durdulie … Sau că sunt părinți care aduc copilul la grădiniță ca la parada modei si când îi scot la un pic de aer că, na, la copil trebuie si mult le place când este frumos, si se murdăresc, părinții ceartă copilul cu mare apropos de față cu educatoarea si directoarea că, “uite, iar te-ai murdărit si am ce spăla …”. Sau că noua lege a alimentației sănătoase interzice grădiniței să facă copiilor prăjeli, deci nu mai pot face snițele sau peste la tigaie si la copii le place si întreabă că de ce nu mai primesc snițel la prânz. Iar din acest motiv norma de peste nu o poate satisface pentru că peste doar sub formă de pastă poate să dea la copii, iar copiilor nu le place în fiecare zi … Tot aceeasi directoare mi-a spus că vârsta de 3 ani pentru mersul la grădi este ceva ce nu este respectat din simplul motiv că de multe ori părinții au nevoie de serviciile grădiniței, respectiv ea are nevoie de copii ca să-si mențină instituția la nivel de funcționare optim. Asa că în acest an au si copii de 2 ani si 4 luni.

Cealalta manageress de grădiniță, cea cu fonduri pentru renovat de nu stiu unde si cu trei licențe – mi-a spus-o după ce m-a chestionat în legătură cu ipotezele mele de lucru la prima noastră întâlnire -, mi-a spus că ei copii sub 3 ani nu iau. Dacă face 3 ani până în decembrie a anului, atunci înscrie să înceapă din toamnă, dar mai mici nu ia. Nu poate … În schimb nu închide grădinița la ora 8 pentru că sunt părinți care nu pot ajunge sau care ajung un pic mai târziu si … până la urmă ea oferă un serviciu si atunci un pic, un pic se mulează după nevoile părinților. (M-am gândit de ce ar închide grădinița în rest sau de ce nu ar primi copii mai târziu după ce că micul dejun oricum durează până la 9 …). O mamă cu care am făcut interviu deunăzi mi-a spus că băiatul lor a mers la grădi, cu pampi-ul în traistă, la fix 2 ani la grădinița de la colț ce ține de o scoală în disperare să rămână deschisă, deci au recrutat copii vizitând lumea acasă.

Am observat că grădinițele cu program normal, deci cele de la 8/9 până la 12, sunt cel mai puțin aglomerate si acestea sunt de regulă cele care nu au PJ (personalitate juridică), deci starea lor fizică depinde de cât de mult se zbate directorul scolii de care ține grădinița pentru fonduri. De obicei nu mult. Desi mai proaste la aspect si mai mici în privința numărului de copii, aici raportul educatoare:copii este cel mai mic, circa 1:12-15 sau, am văzut la o grupă maghiară, 1:5. Aici copiii primesc foarte multă atenție, educatoarele sunt de regulă mai relaxate, au timp de pălăvrăgit si sunt foarte dedicate cercetării mele. În afară de o grădiniță cu program prelungit cu manageress cu trei licențe care doreste si un protocol de colaborare cu universitatea mea de origine, răspunsurile cele mai multe de la părinți le-am primit de la grădinițe cu program normal. Unde, bănuiesc, educatoarele cunosc părinții, unde au timp să vorească la venirea / plecarea copiilor, unde legătura cu grădinița are mai mari sanse să fie caldă, emoțională si mai puține sanse să fie ghidată de pragmatism.

Grădinițele mari sunt cele cu program prelungit. Directoarele sunt stresate si educatoarele nu înțeleg despre ce este vorba în studiul meu din scrisorile de prezentare pe care le las de regulă. Răspunsuri, de cele mai multe ori, puține. Si, cel mai surprinzător lucru, răspunsuri de la părinți români sunt deosebit de rare. Desi copiii vorbitori de maghiară reprezintă mai puțin de 1/3 din populația potențial pre-scolară a acestui oras (deci dintre toți copiii de 3-7 ani), o vastă majoritate a părinților care doresc să ia parte la studiul meu sunt maghiari. Directoarea manageress cea prietenoasă mi-a si spus că ea asa vede si educatoarele sunt supărate pe ea că zice acest lucru, mai ales că ea e moldoveancă, dar ei asa i se pare că părinții maghiari sunt mult mai implicați în cresterea copiilor, sunt mult mai atenți la copii si mai preocupați de copiii lor ca si indivizi. Ce interesant …

Cred că ceea ce mi se pare deosebit de interesant este că în ciuda legislației privitoare la învățământul prescolar, în ciuda prevederilor legate de instituțiile de îngrijire si educare a copiilor de vârstă pre-scolară, fiecare grădiniță funcționează după reguli proprii tocmai ca serviciul oferit de ei să fie optimal. Regulile sunt ocolite în felurite moduri tocmai pentru ca copiilor si părinților lor să fie mai bine. Si de regulă si este în afară de cazuri în care se ia mită pentru înscriere, când directoarele exclud copii din familii sărace sau aparent rome etc. dar despre asta mai încolo. Ceea ce îmi arată această experiență cu grădinițele este că deciziile trebuie luate cât mai autonom si cât mai aproape de nivelul local sau nivelul grădiniței. Pentru că, mi se pare, acolo unde regulile scrise sunt menținute în mod (mai) strict suferă copiii si părinții.

Recrutarea: o sagă fără sfârsit

Posted on by
Reply

De aproximativ trei luni de când am început munca de teren propriu-zisă pentru cercetarea despre care relatez, am vizitat 10 grădinițe, inclusiv o instituție pentru copii preponderent romi care are grupe de grădiniță si clase primare si funcționează ca o instituție de învățământ de re-integrare în scoală a copiilor care abandonează, sunt între mersul la scoală si riscul de abandon etc. Am mai vizitat un centru de zi pentru copii din familii defavorizate din punct de vedere financiar si care – la fel – funcționează ca si o grădiniță cu program prelungit si clase primare. Am vizitat si un centru pentru copii cu SIDA pentru că organizația neguvernamentală care are acest centru mai are si un centru de zi pentru copii tot din familii sărace. În toate aceste locuri am fost de cel puțin 2 ori, în unele locuri de 4-5 ori. Am vizitat două crese, dintre care a doua adăposteste si direcția creselor din localitatea unde cercetez. După mai bine de o lună de insistențe, mi s-a propus să duc 100 de scrisori spre împărțire părinților, adică la mai puțin de o treime din totalul familiilor care au copii înscrisi la cresă în acest an. Am dus spre împărțit alte 478 de scrisori invitând tot atâtea familii să participe la studiul meu în ultimele două luni în aceste 12 instituții de învățământ, cu alte 120 urmând a fi împărțite săptămâna aceasta în două noi grădinițe din oras. În plus, am rugat până acum 7 persoane să îmi spună dacă cunosc familii cu copii mici care ar putea fi contactați si întrebați dacă doresc să participe la studiul meu.

Rezultatul de până acum este următorul. Am realizat interviuri în sase familii cu 10 părinți, o bunică si o fostă bonă asimilată în familie ca si bunică. După ce am stabilit o zi si o oră pentru interviuri, o mamă a refuzat să mai răspundă la telefon si – am dedus – a dorit să-si retragă disponibilitatea de a participa. O mamă care s-a înscris a avut telefonul mobil închis tot timpul de la mijlocul lui februarie pănâ acum, neputând fi contactată. O mamă mi-a explicat la telefon, foarte în grabă, că ea nu stie despre ce e vorba, soțul ei i-a pus numele pe formularul de participare si revine să îmi spună dacă doresc să participe. Nu a mai revenit de mai bine de o lună si jumătate. O altă mămică îmi promite că vor participa, am primit si poze cu familia ei, si invitație pe hi5, dar de mai bine de o lună umblă prin spitale cu băiatul mai mic pentru un diagnostic misterios. O familie dintr-o zonă mărginasă a orasului, după ce am vorbit cu tatăl si a fost foarte doritor, a refuzat să participe pentru că doream să înregistrez interviurile. Mama mi-a strigat la întâlnirea cu ea că “nici vorbă să înregistrez ce zic” ei. O familie de care am aflat la centrul de zi pentru copii din familii dezavantajate mi-a ascultat prezentarea despre cercetare, au acceptat scrisoarea de invitație, dar când am revenit peste 10 zile să îi întreb, mama mi-a spus că tatăl nu vrea si nu vor participa. O familie recomandată de o cunostință drăguță, după mai multe telefoane politicoase, mi-a explicat că ea doreste să ia parte, dar soțul nu are timp, pentru că vine seara târziu si este foarte obosit, si deci nu pot lua parte. Într-o altă familie, în care bunica creste băiețelul de 2 ani, bunicul nu a dorit de nicio culoare să stea de vorbă cu mine, iar mama băiatului, care lucrează în SUA, nu avea chef să îsi petreacă timpul povestind cu mine de sărbătorile de Paste (ceea ce nu este foarte surprinzător). O altă doamnă, vecină cu un prieten, a dorit să ia parte, dar a spus că nu poate că nu se înțelege cu soțul si nu-l poate convinge să se implice si el.

Din aproape 600 de invitații si alte contacte personale, am primit – în afară de cele sase familii cu care am realizat deja interviuri – încă trei promisiuni si două posibilități de promisiune. Sper ca prin crese si alte două grădinițe să se mai înscrie lume, mai ales cu studii medii pentru că – în afară de o familie si o familie care a promis că va participa – cu toții în acest studiu sunt familii în care ambii părinți au studii superioare sau superioare avansate. Iar esantionul meu include în proporții egale si familii unde părinții au studii medii sau sunt fără studii.

Coordonatorul de teză mi-a spus că terenul se întâmplă întotdeauna altfel decât plănuit. Însă pentru mine progresează ca si un melc pe timp de secetă.

To be continued …

Mitul bonelor iresponsabile

Posted on by
Reply

În interviurile cu familii cu copii mici pe care le-am realizat până acum, desi limitate la număr, am remarcat o idee recurentă. În timp ce atitudinile legate de grădiniță – mai ales cu program prelungit – sunt deseori influențate în mare parte de experiența părinților când au fost ei însisi copii în perioada socialistă, atitudinile legate de bone par să nu aibă vreun fundament la fel de palpabil.

Familiile care mi-au acordat interviuri ar putea fi categorisite în două: familii cu ajutor din partea bunicilor, respectiv familii cu ajutor plătit. Acest ajutor este de regulă o tanti pensionară, de regulă vecină, foarte drăguță si care deseori are rolul unei bunici deosebit de implicate. Aspectele pecuniare ale schimbului economic reprezentat de oferirea de servicii de îngrijirea copiilor mici sunt adesea privite ca o necesitate pentru ca prietenia să îndure si să rămână pozitivă. Banii care schimbă mâna sunt puțini, semnificativ mai puțini decât costurile unei grădinițe private cu raportul educatori : copii mic. Pe scurt, experiențele reale cu bone sunt în marea parte a cazurilor pozitive sau deosebit de pozitive, de pildă când copiii asimilează bonele ca membrii familiei si petrec timp cu ele chiar si după încetarea relației economice dintre familie si bonă.

Părinții care beneficiază de ajutorul generației pensionate din familie tind să plănuiască acest ajutor dinaintea venirii pe lume a copiilor. Fie că părinții solicită de la proprii-si părinți ajutorul acestora din urmă, fie că generația cea mai în vârstă doreste să ia parte la îngrijirea nepoților, unde există bunici pentru ajutorul cu copiii acestia există de la început, fără întrerupere. Aceste familii, deci, rar necesită si o bonă. În aceste contexte se vehiculează, am remarcat, mitul bonei iresponsabile, a unei femei care face ce face pentru bani, nu este interesată de nevoile copilului, nu observă personalitatea pruncului si ajută să se dezvolte intelectual si cognitiv etc. etc. Aceste femei nu au pregătire si pentru că sunt mai în vârstă se plictisesc usor si fac îngrijirea copiilor mecanic. Bonele acestea nu înțeleg în jurul căror lucruri se învârte cresterea copiilor. Există asumpția că îngrijirea ca si “labour of love”, cum a numit-o Hilary Graham, poate fi ‘practicată’ doar de membrii familiei, că ajutorul plătit nu poate oferi si dragoste contra cost, doar îngrijirea mecanică a copilului.

Doar că aceste opinii centrate pe instituția bonei din România nu au fundament palpabil ca si, de pildă, experiențele legate de cresă sau grădiniță a părinților, acum cu prunci proprii. Părinții cu ajutor din partea propriilor părinți nu au fost, cu unele excepții, niciodată în ipostaza de a încerca măcar să angajeze o bonă, deci opiniile legate de femeile care ar dori să presteze servicii de îngrijire a copiilor mici nu se fundamentează nici măcar pe întrevederi cu astfel de doamne.

Nu doresc să neg, nici măcar să neglijez experiențele acelor familii în care bone angajate au dat dovadă de diferite grade de indiferență sau, si mai rău, abuz. Nu doresc să sugerez că toate femeile pensionare care îngrijesc copii mici sunt deosebit de iubărețe, implicate, excelente îngrijitoare. Este, în schimb, interesant de remarcat că în locul unui mit că bonele pensionare fac deseori o treabă bună crescând copiii altora, perindă un mit al bonelor abuzive, lihnite după bani, pentru care îngrijirea este o activitate mecanică, lipsită de afecțiune si – din toate aceste motive – dăunătoare copiilor, deci de evitat. Iar preferința acestuia din urmă mit este fundamentat de asumpția că îngrijirea ca si “labour of love” este exclusiv domeniul relațiilor de rudenie, că o relație dintre un copil si o tanti ‘străină’ nu poate să devină, în timp, una impregnată de iubire.