În interviurile cu familii cu copii mici pe care le-am realizat până acum, desi limitate la număr, am remarcat o idee recurentă. În timp ce atitudinile legate de grădiniță – mai ales cu program prelungit – sunt deseori influențate în mare parte de experiența părinților când au fost ei însisi copii în perioada socialistă, atitudinile legate de bone par să nu aibă vreun fundament la fel de palpabil.
Familiile care mi-au acordat interviuri ar putea fi categorisite în două: familii cu ajutor din partea bunicilor, respectiv familii cu ajutor plătit. Acest ajutor este de regulă o tanti pensionară, de regulă vecină, foarte drăguță si care deseori are rolul unei bunici deosebit de implicate. Aspectele pecuniare ale schimbului economic reprezentat de oferirea de servicii de îngrijirea copiilor mici sunt adesea privite ca o necesitate pentru ca prietenia să îndure si să rămână pozitivă. Banii care schimbă mâna sunt puțini, semnificativ mai puțini decât costurile unei grădinițe private cu raportul educatori : copii mic. Pe scurt, experiențele reale cu bone sunt în marea parte a cazurilor pozitive sau deosebit de pozitive, de pildă când copiii asimilează bonele ca membrii familiei si petrec timp cu ele chiar si după încetarea relației economice dintre familie si bonă.
Părinții care beneficiază de ajutorul generației pensionate din familie tind să plănuiască acest ajutor dinaintea venirii pe lume a copiilor. Fie că părinții solicită de la proprii-si părinți ajutorul acestora din urmă, fie că generația cea mai în vârstă doreste să ia parte la îngrijirea nepoților, unde există bunici pentru ajutorul cu copiii acestia există de la început, fără întrerupere. Aceste familii, deci, rar necesită si o bonă. În aceste contexte se vehiculează, am remarcat, mitul bonei iresponsabile, a unei femei care face ce face pentru bani, nu este interesată de nevoile copilului, nu observă personalitatea pruncului si ajută să se dezvolte intelectual si cognitiv etc. etc. Aceste femei nu au pregătire si pentru că sunt mai în vârstă se plictisesc usor si fac îngrijirea copiilor mecanic. Bonele acestea nu înțeleg în jurul căror lucruri se învârte cresterea copiilor. Există asumpția că îngrijirea ca si “labour of love”, cum a numit-o Hilary Graham, poate fi ‘practicată’ doar de membrii familiei, că ajutorul plătit nu poate oferi si dragoste contra cost, doar îngrijirea mecanică a copilului.
Doar că aceste opinii centrate pe instituția bonei din România nu au fundament palpabil ca si, de pildă, experiențele legate de cresă sau grădiniță a părinților, acum cu prunci proprii. Părinții cu ajutor din partea propriilor părinți nu au fost, cu unele excepții, niciodată în ipostaza de a încerca măcar să angajeze o bonă, deci opiniile legate de femeile care ar dori să presteze servicii de îngrijire a copiilor mici nu se fundamentează nici măcar pe întrevederi cu astfel de doamne.
Nu doresc să neg, nici măcar să neglijez experiențele acelor familii în care bone angajate au dat dovadă de diferite grade de indiferență sau, si mai rău, abuz. Nu doresc să sugerez că toate femeile pensionare care îngrijesc copii mici sunt deosebit de iubărețe, implicate, excelente îngrijitoare. Este, în schimb, interesant de remarcat că în locul unui mit că bonele pensionare fac deseori o treabă bună crescând copiii altora, perindă un mit al bonelor abuzive, lihnite după bani, pentru care îngrijirea este o activitate mecanică, lipsită de afecțiune si – din toate aceste motive – dăunătoare copiilor, deci de evitat. Iar preferința acestuia din urmă mit este fundamentat de asumpția că îngrijirea ca si “labour of love” este exclusiv domeniul relațiilor de rudenie, că o relație dintre un copil si o tanti ‘străină’ nu poate să devină, în timp, una impregnată de iubire.