Să mergem sau nu la Pride?

Despre “Gay Pride”-urile de la Budapesta şi Bucureşti din anul acesta

— de lukacs si bujor —

Cazul Budapesta

Comunitatea LGBT din Ungaria a fost reprezentată în acest an la Pride (18 Iunie) de un mesaj care a pus accentul pe identitatea naţională şi consumerism. Mai mulţi activişti au reacţionat la această direcţie politică, abordând critic, în mai multe ocazii, valorile adoptate recent de organizatorii celei de-a şaisprezecea ediţii a Pride-ului: naţionalismul, familia nucleară, masculinismul, monogamia şi nu în ultimul rând, comercializarea crescută a evenimentului. Ultima campanie pentru Pride a demonstrat cum organizatorii maghiari au decis să se folosească de formele de opresiune existente în societate pentru a promova o anumită normalitate în acord cu politicile conservatoare din Ungaria.

Începând cu petrecerea oficială de deschidere, intitulată Hungarikum, unde s-au servit băuturi şi gustări tradiţionale, mesajul a fost fără echivoc: „Să arătăm lumii ce înseamnă viaţa gay maghiară printr-o petrecere imensă în onoarea Preşedinţiei UE maghiare!” (aici, traducerea noastra) De asemenea, videoclipul oficial al deschiderii evenimentelor legate de Pride a iscat vii controverse prin discursul naţionalist şi neoliberal promovat.

Deşi acest videoclip a vrut să fie o glumă la o reclamă la bere, realizatorii săi au reuşit să păstreze, ba chiar să întărească, aspectele de mândrie naţională într-un moment sensibil, când maghiaritatea este definită în special prin opoziţie cu romii din Ungaria (percepuţi ca ne-maghiari) şi este calul de bătaie al conservatorilor de la putere şi al grupărilor fasciste tot mai numeroase şi agresive.

Mai mult, înainte de marş, Rainbow Foundation a solicitat participanţilor purtarea unei cocarde în piept cu steagul tricolor maghiar şi cu steagul curcubeu, pentru a reafirma apartenenţa participanţilor la culorile naţionale:

În cadrul workshopurilor din interiorul Pride-ului, analizele critice şi îngrijorările multor activişti referitoare la deviaţiile naţionaliste au fost primite cu răceală (nu putem include toate vocile, vrem să relansăm conceptul de maghiar într-un mod mai larg, ne vom gândi la aceste doleanţe pentru evenimentele din 2012 etc.) sau chiar cu brutalitate (unul dintre organizatori a calificat criticile drept speculaţii fără fundament şi asumpţii absurde). Pe de altă parte, organizatorii au exprimat o încredere oarbă în autorităţi şi mai ales în poliţie. Cu o zi înainte de marş, organizatorii nu aveau datele elementare pentru protecţia participanţilor: nu se ştia dacă se vor folosi garduri, ce se va întâmpla în cazului unei blocade a homofobilor, care va fi modalitatea de părăsire a marşului la final etc. Dar în tot acest timp, ni se cerea o încredere totală în forţele de ordine şi în buna lor judecată. Mulţi activişti internaţionali au simţit lipsa de siguranţă în acele momente, ceea ce s-a adeverit şi la final, când mai mulţi activişti austrieci au fost atacaţi de un grup fascist într-o acţiune premeditată. Mai apoi, persoanele atacate au fost interogate de poliţia maghiară timp de şase ore şi au fost acuzate de atac, la intervenţia reprezentanţilor Jobbik. Vezi mai multe detalii aici, aici şi aici (în engleză).

Tendinţele conservatoare s-au făcut simţite încă odată, la o altă petrecere oficială, cu o seară înainte de Pride. Clubul Alter Ego a găzduit The Stonewall Party, în cinstea revoltelor pentru drepturile LGBT din SUA. Ironic, la această petrecere accesul a fost interzis pentru trei femei trans de etnie romă din Gyöngyöspata (satul în care romii au fost ţinta hărţuirii paramilitare pentru mai multe luni în acest an, vezi aici). Motivele invocate de club pentru interdicţie au fost controlul facial şi igiena. Organizatorii evenimentului au reacţionat tardiv şi fără efecte la acest caz evident de rasism, deşi mai mulţi activişti s-au mobilizat şi au protestat la faţa locului.

Drept urmare la toate aceste incidente, s-a format în interiorul marşului o prezenţă critică (the pink block) susţinută de activiştii queer maghiari, transnaţionali, feminişti şi antifascişti. Printre mesajele folosite s-au regăsit: Solidaritate Roma-LGBT; Fără homofobie, fără transfobie; Roma trans, alter egoul meu; Capitalism = Patriarhat = Rasism; Nu sunt maghiar: şi ce dacă?; Mai multe iubiri, mai multe genuri; Monogamia nu este destin. Culoarea roz adoptată a avut scopul de a reaminti de exterminarea bărbaţilor gay din timpul Holocaustului (triunghiul roz impus în lagărele de concentrare) şi de nevoia de a uni diferitele grupuri marginalizate şi atacate vehement de conservatorii din regiune şi din întreaga Europă. Atmosfera de revoltă queer internaţională anti-rasistă, anti-capitalistă şi feministă a avut scopul de a reconfigura un eveniment major precum Budapest Pride. De asemenea, nevoia de a face auzite vocile critice asupra agendei conservatoare, consumeriste şi exclusiviste nu a ţinut cont de cerinţele explicite ale poliţiei de a nu provoca şi de a păstra limitele decenţei. Frivolitatea a fost la ea acasă pe străzile Budapestei. Aceste evenimente legate de reprezentarea comunităţii LGBT în Ungaria au arătat în mod explicit nevoia de mai multă atenţie şi de reacţie spontană la relaţiile de putere inegale, la discriminare şi opresiune, mai ales când apar în comunităţile din care facem parte. Susţinerea comunităţii LGBT coincide cu susţinerea comunităţii rome şi cu expunerea naţionalismului, homofobiei, transfobiei şi a rasismului.

Aşa cum mult aşteptata petrecere de final de Pride a parafat succesul de anul acesta şi colaborarea perfectă cu autorităţile, este interesant cum reacţiile politice identitare au fost generate în preajma petrecerilor din saptămâna Pride-ului. Chiar dacă pentru o anumită categorie de bărbaţi albi gay cu o situaţie materială satisfăcătoare, mantra neoliberală de agenţie, alegere, petrecere rămâne dominantă, întrebările referitoare la ce corpuri nu au acces la politicile progresiste liberale din Estul Europei trebuie adresate. Ce corpuri nu pot trece bariera de control, ce corpuri sunt în exces, ce corpuri sunt păstrate invizibile, ce corpuri vor fi adresate anul următor? De asemenea, trebuie să chestionăm centralitatea acestui bărbat alb care reprezintă naţiunea, vrea familie, casă şi copii, câştigă bine şi colaborează bine cu autorităţile în cadrul activismului de stânga.

Cazul Bucureşti

Şi în România, marşul organizat în cadrul evenimentului GayFest, cu denumirea oficială de “Marsul diversităţii”, este conceput de organizatori (asociaţia ACCEPT) ca un exemplu de “activism politic” pentru drepturile omului însa devine mai degrabă un eveniment axat pe o mainstream-izare “cu orice preţ”. Colaborarea cu forţele de ordine – motivată de experienţe din anii trecuţi cu atacuri violente asupra participanţilor din partea unor contra-protestatari – are efectul de a izola total participanţii la marş şi astfel micşorează impactul pe care l-ar putea avea asupra publicului, semnificaţia politică şi vizibilitatea urmarită prin această acţiune. Pentru parada gay de la Bucureşti din 4 iunie 2011, măsurile de securitate au fost asemănătoare celor de la Budapesta: traseul marşului a fost delimitatat cu garduri şi flancat de jandarmi şi maşini pe tot parcursul său; la intrarea în coloană, participanţii au primit fluturaşi prin care erau informaţi privind precauţiile necesare – dar ca şi la Budapesta, toate aceste măsuri nu au fost suficiente pentru a preveni incidente violente ce au urmat imediat dupa marş (info, comentarii). Ca şi în anii precedenţi, în mass media romanească s-a pus accentul pe prezenţa travestiţilor imbrăcaţi extravagant, a jandarmilor şi a susţinătorilor din străinatate, şi pe faptul ca Pride-ul se desfasoară în aceeaşi zi cu “marşul pentru normalitate” organizat de Noua Dreaptă, celor două evenimente – cel pro-diversitate si cel homofob – fiindu-le acordată aceeaşi atenţie (o revistă a presei post-marş se poate citi aici). Spre deosebire de Budapesta, la Bucureşti discursurile cu tentă naţionalistă nu s-au regasit nicaieri în cadrul Pride-ului (conflictul de interese dintre cei care militează pentru drepturile persoanelor LGBTQ şi dreapta conservatoare, naţionalistă şi ultrareligioasă este bine stabilit şi nu ar putea fi înlăturat retoric); aici încercarile de a valida şi legitimiza cauza au constat din scoaterea în evidenţă a susţinerii internaţionale, din partea ambasadelor, a unor politicieni străini şi în măsura mai mică a Amnesty International. Dintre grupurile care au participat în mod oficial cele mai vizibile au fost ambasadele câtorva ţari (înainte de marş se distribuiau steguleţe, atât cu curcubeul care simbolizeaza cauza “gay” cat şi cu cateva steaguri naţionale). Dar în cadrul marşului nu erau foarte vizibile alte grupuri iar diversitatea participanţilor nu a părut sa-i preocupe în mod special pe organizatori – nici în materialele promoţionale, nici în timpul marşului. Ca şi în alţi ani, aliaţii heterosexuali au constituit un procent semnificativ din participanţi, în timp ce nu se poate vorbi de o adevarata diversitate LGBTQ – poate şi pentru că au participat numai 200-300 de persoane cu totul.

Totuşi, au existat câteva încercări de a adresa lipsa unei critici faţă de mainstream-ul nu numai homofob dar şi sexist, rasist, conservator, consumist, şi a unui interes real în cadrul Pride-ului pentru solidaritate între diferite grupuri; câtiva participanţi care doreau să facă simţita la Pride şi o prezenţă feministă, anti-rasistă, anti-capitalistă au purtat semne cu mesaje ca: Suntem gay, romi, emigranţi şi NU vrem sa ne tratăm; Vizibilitate pentru diversitate; Ura nu e normală; sau (realizat ad-hoc în timpul marşului) Noua Dreaptă e cu noi. Această prezenţă a fost însă una foarte restrânsă.

Problema principală a paradelor gay în România este lipsa implicării reale a mai multor oameni. Mulţi aliati şi chiar persoane LGBTQ aleg să nu participe, pentru că nu vad aceste marşuri ca pe ceva care îi reprezintă sau satisface ca acţiune impotriva discriminarii. Din păcate, criticile aduse sunt pe de o parte legitime (mesajul diluat, accentul pus pe identitatea LGBTQ fără alte implicaţii sociale), dar pe de alta există diverse atitudini care în mod paradoxal se intersectează cu cele bazate pe prejudecăţi din partea mass mediei sau a simpatizanţilor Noii Drepte. De pildă, unele persoane presupus-solidare adoptă un discurs foarte apropiat de unul transfobic şi chiar homofobic: dacă presa se concentrează asupra participanţilor travestiţi pentru a prezenta evenimentul în cel mai senzaţionalist mod posibil, în cercuri stângiste se întâlneşte destul de des argumentul că organizatorii şi participanţii la Pride ar trebui să se prezinte ca oameni cu care majoritatea să se poată identifica mai usor (chiar dacă nu este folosit termenul “normal”, acesta se subinţelege) şi să nu mai fie scoşi în faţă travestiţii şi persoanele transgender, intr-un efort de a oferi o imagine mai “serioasă” a acţiunii. În efect, aceste două poziţii critice asupra paradei se alimentează una pe alta şi de fapt nu înseamnă decât desolidarizarea explicită a majoritaţii, inclusiv a “aliaţilor de stânga”, de cauza LGBTQ. Un alt exemplu de punct controversat sunt fondurile cheltuite pe acest eveniment, care tind să fie vazute ca o risipă atat de către conservatori cât şi de către oameni cu vederi progresiste (este adevarat că pentru Pride-ul de la Bucureşti de anul acesta a fost adus un DJ care a costat mii de euro, lucru care a fost comentat negativ şi de catre susţinătorii “marşului pentru normalitate”, şi de persoane care s-au desolidarizat de GayFest). Viziunea conservatoare, prezentă şi în discursurile extremiste privind alte grupuri defavorizate (romi, persoane cu dizabilităţi, etc.) ce pun in pericol “normalitatea” şi bunăstarea naţiunii folosind în acelasi timp din resursele care se cuvin majorităţii este bineinţeles adânc problematică. Dar şi critica dinspre stânga, anti-capitalistă a Pride-ului – şi a mişcării LGBTQ “mainstream” in general – trebuie nuanţată; aici intervine realitatea că separarea de o cauză şi refuzul de a participa, din motiv că este prea comercial, la un eveniment care urmăreşte celebrarea unei comunităţi aliate poate însemna o respingere de facto a acestei comunităţi în contextul în care inevitabil oamenii sunt nevoiţi să facă în fiecare zi concesii culturii consumeriste în care trăiesc. Întrebarea care intervine este ce priorităţi au oamenii în privinţa solidarităţii.

Pride-urile din Estul Europei par să devină evenimente tot mai normalizate şi conformiste, reprezentând o categorie tot mai restrânsă de bărbaţi gay care sunt integraţi în societatea neoliberală conservatoare, uitând angajamentele pentru dreptate socială. Solidaritatea transnaţională a persoanelor non-heteronormative, care au trăit forme similare de opresiune în propriile comunităţi, reprezintă un răspuns viabil şi o prezenţă critică necesară vis-a-vis de excluderea homonaţionalistă. Unitatea diverselor grupuri formale şi informale de activişti de stânga împotriva diviziunii şi fricii adresează tocmai diversele forme de excludere (cum ar fi homofobia cu care se luptă zilnic persoanele LGBT) şi oferă un model de acţiune all-inclusive, fără a cădea într-o nefastă olimpiadă a opresiunilor. Pride-ul rămâne un eveniment politic important deoarece este tocmai această ocazie unică de a arată şi întări legăturile dintre comunităţile noastre, de a construi alianţe şi de a da un răspuns opoziţiei heterosexiste din exterior dar şi formelor de excluziune internă.

Abortion Democracy

Abortion Democracy: Poland/South Africa
Germany 2008
Directed by Sarah Diehl

abortion-democracy.de

Why are illegal abortions more accessible in Poland than legal ones in South Africa?
This documentary feature explores and contrasts changes in Poland and South Africa regarding abortion laws and their impact on the lives of women.

In the 90’s, Poland banned abortion due to the increasing influence of the Catholic Church after the fall of communism; around the same time South Africa legalized it, reforming the health system after the fall of apartheid.

The film reveals how the legal status of women is a direct result of the silencing or empowering of women’s voices. In the Polish society and media, women’s perspectives were made invisible; in South Africa, on the other hand, they were invited to give public hearings in the parliament about problems in the realm of reproduction.

The film aims to emphasize the need for safe abortions and liberal abortion laws. It also, however, illustrates the paradox that the implementation of such laws may have little effect on the accessibility of abortion services. In Poland, for example, illegal abortions are quite available and relatively safe; in South Africa, where the law is very liberal, women have a harder time getting information and services in public hospitals due to judgmental behavior of the health staff. Only a change in the fundamental social and cultural attitudes towards abortion, contraception, and reproductive health can ensure a woman’s right to choose in a world where about 80.000 women die every year from unsafe abortions.
Continue reading

Propunerea legislativă “legalizarea prostituției”: gândind critic

Deputatul Silviu Prigoană a formulat cu ceva timp în urmă o propunere legislativă care, dacă promulgată, ar legaliza prostituția. Pentru mine a fost o surpriză plăcută că o astfel de idee nu pare ridicolă și de domeniul imposibilului aleșilor noștri. Însă motivele pentru posibila legalizare a vânzării de sex par să aibă puține de-a face cu protecția celor care vând sex, demnitatea lor ca cetățeni, drepturile lor sociale sau implicațiile acestei legalizări pentru economia gri în general.

Motivația oferită de deputat pare să aibă fundamente fiscale și este pragmatică: din punctul de vedere al guvernământului de stat. În articolul Mediafax despre această inițiativă legislativă, Prigoană este citat motivând încercarea de legalizare ca o formulă de a include persoane din afara sistemelor de protecție socială (oricum excluzioniste și startificatoare prin design-ul lor) în aceste sisteme publice, probabil din raționamente fiscale. Pentru că ce alte beneficii ar putea exista în calitatea de membru în cadrul sistemelor sociale (de sănătate, de pensii, de asigurări sociale etc.) decât cele fiscale, pentru stat? A fi insider în sistemele sociale românești din păcate este o obligație (pentru că nu există posibilitatea să nu fi inclus odată ce câștigi bani cu excepția activităților economice în zona gri a economiei), cu beneficii subțiri, servicii de calitate proastă și interacțiuni mai degrabă neplăcute cu o birocrație care de multe ori este și ea zăpăcită până peste cap în așa măsură încât nu știe să-și facă treaba eficace. Asta când nu este pur și simplu incompetentă. Deci a fi insider în aceste sisteme sociale ale statului are atracție doar pentru cei de partea guvernământului. Beneficiile pentru asigurați sunt nu foarte substanțiale ca să fiu generoasă.

Apoi sunt o serie de aspecte legate de acest proiect care ridică semne de întrebare din simplul motiv că nu par să existe motive legale care să le justifice: multe par aleatoare în cel mai bun caz. Este neclar de pildă ce caută așa-zisele relații homosexuale în textul propunerii legislative: acesta ar trebui să se limiteze la activități cu caracter sexual. Din ceva motiv, relațiile homosexuale ar fi interzise în aceeași lege și nu activitățile sexuale de natură homosexuală – adică între persoane de același sex. S-ar putea spune, într-adevăr, că despic firul în patru și că propunerea de fapt se referă la activități (implicit sporadice, fără angajamente) cu caracter sexual între persoane de același sex, dar tocmai aici este buba: în loc să spună acest lucru, fără să se lege de persoane de o sexualitate anume și relațiile erotice ale acestor persoane, se leagă nu de actul sexual între două persoane de același sex, ci de identitatea sexuală a unui grup de cetățeni români care vor avea relații – nu doar activități sporadice sexuale – cu persoane de același sex. Și chiar dacă propunerea legislativă ar denota mai multă claritate în gândire și ar face dovadă de abilitatea de a distinge între sex ocazional, comercial, și relații de natură erotică între două persoane, care este motivul pentru care activitățile sexuale ‚hetero’ ar fi legale, dar cele ‚homo’ nu? Și dacă domnului care vine la casa de toleranță îi plac dildo-urile pentru uz personal, activitățile sexuale ce implică acest obiect sunt … ‚hetero’? ‚Homo’?!? Și relațiile homosexuale la care se face referire în articolul Mediafax, probabil citat din propunerea legislativă, se referă la relații erotice între bărbați sau și între femei? Și – încă o întrebare – vânzarea de sex către aceeași persoană, în același timp de două persoane de același sex, pe scurt, sex în trei – să zicem – constituie sau nu „relații homosexuale”?

Limita minimă de vârstă pentru vânzarea de sex ar fi 20 de ani, iar cea minimă pentru a cumpăra servicii sexuale 16. 20 de ani, 16 ani … De unde aceste cifre? Nu ascund aceste cifre cumva niște asumpții genizate legate de vârsta la care tinerele femei și tinerii bărbați ar trebui să devină femei și bărbați în sensul de sexual activi? O disparitate semnificativă și asumpții genizate de modă veche. În România, să amintesc tuturor, vârsta majoratului este de 18 ani, nu 16 sau 20. Iar dacă pentru activitățile de natură sexuală este necesitat liberul consimțământ, atunci atât vânzarea, cât și cumpărarea ar trebui să fie guvernate de vârsta majoratului. Pentru că altfel cum ar putea un tribunal să judece posibile cazuri în care un minor/o minoră cumpărând sex ar da în judecată persoana care vinde sex pentru că l-ar fi forțat / ar fi forțat-o să deruleze activități sexuale (pentru care Prigoană propune pedeapsă cu închisoarea de la 7 la 12 ani)?!? Aceste limite de vârstă sunt nu doar aleatorii și revelatoare pentru tot felul de asumpții legate de cine vinde sex, cine cumpără sex etc., dar sunt și problematice datorită precedentelor legale pe care le-ar putea crea.

Plus că această limită de vârstă pare să nu ia la cunoștință faptul că – după cum a relevat un studiu din 2005 al Asociației Române Anti-Sida (ARAS) – în România de atunci, și probabil și de acum, persoanele care vând sex sunt prostituate/prostituați de la vârste de sub 18 ani: este o activitate în (mare?) parte a adolescentelor și tinerelor femei cu puțină educație, din medii familiale dezavantajate din punct de vedere socio-economic în care făcutul de bani începe mult prea devreme. Vârsta de 20 de ani este posibil să fie vârsta de „pensionare” a multor tinere (și, posibil, tineri) care vând sex pentru un venit.

În plus obligativitatea de a avea minim 20 de ani pentru a vinde sex, în loc de 18 sau 16 sau 40 sau orice altă vârstă, nu va rezolva în niciun fel prostituția de centură în multe zone peritrofe orașelor de toate mărimile unde sexul se vinde de către persoane din conjuncturi socio-economice necesitând nu reglementare legală, ci intervenție socială substanțială și care lipsește, aș adăuga, pentru că organele de stat legiferate să acționeze nu își fac treaba. De ce nu ar pune capăt prostituției de centură? Pentru că acele persoane care vând sex o fac dintr-un raționament ,situat’, adică în situația în care se găsesc, această opțiune pare cea mai la îndemână, cea mai justificabilă, cea mai ,rațională’. Atâta timp cât nu există alternative reale pentru persoanele care vând sex la centură – de foarte multe ori minore din medii deosebit de dezavantajate – , acest fenomen va exista. Legalizarea prostituției nu va rezolva abaondonul școlar în rândul copiilor și tinerilor din mediile dezavantajate, nu va rezolva sărăcia cronică și intergenerațională, violența familială, economiile familiale de subzistență, lipsa unei piețe de muncă diverse și dinamice etc.

Ceea ce pare îngrijorător în această propunere legislativă, însă, sunt alte două lucruri. În primul rând statusul contradictoriu al vânzării de sex: pe de-o parte vânzarea activităților de natură sexuală ar fi înregistrată ca și o profesie, ar putea fi obiectul unor contracte de prestări servicii etc. În același timp însă vânzarea fără autorizație (adică fără contract cu casa de toleranță? Fără PFA?) de activități sexuale poate fi pedepsită cu închisoarea. Deci, pe de-o parte prostituția este o profesie ca oricare alta, o activitate ce poate fi obiectul contractelor ce țin de drept civil ca oricare alta, să zicem vânzarea de consultanță financiară. Dar în momentul în care legea te-a prins vânzând fără acel act ce ține de drept civil, ești luat la răspundere într-o formă ce ține de drept penal. O contradicție ce denotă – din nou – lipsă de gîndire până la capăt. E ca și cum ai risca să intri la închisoare dacă faci brocheraj pentru cineva așa, pe sub masă, fără contract. Semnalez că după cunoștințele mele sexul ar fi astfel singurul bun de vânzare și de cumpărat reglementat civil, dar penalizat penal. Și ce mă rog justifică acest status diferențiat al vânzării de sex? În mod clar deputatul Prigoană nu a reușit să scape de moralitatea anacronică a Codului Penal curent: penalizarea propusă de el este și mai drastică decât pedeapsa curentă pentru vânzarea de sex!

Cealaltă problemă care este îngrijorătoare este că nu se spune nimic despre cei ce cumpără sex. De regulă, orice contract de drept civil conține clauze ce se referă atât la prestator, cât și la beneficiarul de servicii. În nicio parte a acestei propuneri legislative nu am auzit despre obligațiile beneficiarului activităților de natură sexuală în afară de unul dintre potențialele beneficii ale legalizării pentru casele de toleranță, și-anume selectarea clienților. Însă dacă persoanele ce vând sex au obligații față de clienți în mod indirect, de pildă înregistrarea ca persoană ce vinde sex și controale medicale regulate, de ce beneficiarii serviciilor de natură sexuală nu sunt investiți cu anume obligații? De pildă să accepte condițiile de igienă ale actului sexual impuse de cel/cea ce vinde sexul sau să fie pedepsit la fel pentru cumpărarea de activități sexuale de la persoane așa-zise neautorizate ca părtaș la o activitate ilegală.

În afară de aceste lucruri, sunt foarte sceptică că în afara semnificației politice simbolice pe care această legalizare ar putea să o aibă, prevederile legate propuse o să aibă un impact pozitiv asupra acelor persoane – mai ales femei și fete tinere, sărace, puțin educate și de multe ori cu un trecut dificil – care vând sex în acest moment în România. De ce? Pentru că impune niște responsabilități de așa natură încât acele persoane care acum vând sex de centură, probabil cea mai precară și cea mai răspândită formă de prostituție în România, nu au cunoștințele să le satisfacă. Ține de timpul lor, energia lor, eforturile lor să se înregistreze ca prostituate, să-și facă contracte cu inexistente (sau puține) case de toleranță, să se preumble la Casa de Asigurări de Sănătate, la Finanțe, la te miri unde să își facă hârtii peste hârtii pentru o activitate care oricum ar șoca doamnele de la ghișeele instituțiilor de stat. Persoanele puțin educate, care de multe ori nu au deprinderile necesare să navigheze cu succes birocrațiile locale, ar fi puse în situația în care ele ar trebui să își bată capul cu o aparatură de stat care 1. nu ar avea maturitatea să îi servească ca și cetățeni cu drepturi egale cu cei mai bine educați, descurcăreți și care nu activează în ,imoralul’ domeniu al sexului, 2. nu le oferă niciun fel de beneficii anume. Din ce motiv ar dori aceste persoane să fie legal vânzătoare de sex cu aceste costuri de energie, timp și demnitate personală în afară de frica de poliției, care poate sau nu să aibă multe alte priorități decât să vâneze persoane vânzând sex?!? Mai ales că aceste persoane nu au beneficiat niciodată de multitudinile de beneficii de protecția copilului, conferate de drept, care să le prevină să vândă sex te miri unde și în ce condiții la o vârstă cvasi/adultă?!?

Bucătăria unei cercetări: cum este cu mame minore la țară pe la noi

Înaine de a începe, scuze pentru absența de două luni. În care două luni am terminat interviurile cu părinții urbani, am realizat interviuri cu sase familii din zece în primul sat inclus în studiu si am început recrutarea în cel de-al doilea sat.

Acest post este despre mame minore cu copii mici că tot am citi un “articol” trimis de o cunostință azi: http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Social/153490/Romania-tara-copiilor-cu-copii.html . Textul în sine mi se pare problematic din cel puțin trei puncte de vedere, dar cred că la fel de mult m-a captat lista de reacții la acest articol.

În primul rând, articolul este asa scris – mi se pare mie – de parcă aceste tinere mame, la 11, 13, 16 ani, ar exista într-un vacuum social si ar exista ca si “femei-mame”, o abstractizare. Si sună de parcă aceste fete s-ar fi “trezit” mame peste noapte si, brusc si subit, au nascut un copil. De parcă aceste fete nu ar fi fost 7 sau 8 sau 9 luni fete însărcinate, fiind minore, asigurate automat în sistemul public de asigurări de sănătate. De parcă aceste fete, la 11 sau 13 sau oricare altă vârstă minoră, ar fi acționat în completă cunostință de cauză, aproape că iresponsabil (vezi mai ales tânăra prostituată cu SIDA/HIV). De parcă copiii pe care îi au nu ar avea încă un părinte. Trei, textul face referire la final că ar fi vorba de tinere din familii dezorganizate si rurale.

Textul NU face referire la faptul că de multe ori aceste tinere sunt de etnie romă, ceea ce înseamnă de multe ori un mediu social lipsit de educație, desi nici de departe de organizare familială, si unde fetele se găsesc la intersecția a mai multor forme de opresiune atât în cadrul familiei, cât si al comunității mai strânse sau mai largi. Si unde se prea poate că vârsta lgală de majorat, 18 ani, nu se suprapune de nicio culoare cu practicile sociale matrimoniale si parentale. Ceea ce în sine nu ar trebui să fie automat o “problemă” si, deci, o “stire”.

Pe scurt, textul pretinde indirect că 1. este lipsa de discernământ a acestor tinere că fac copii în acest mod iresponsabil la vârste fragede, în zone rurale si desi sunt bolnave incurabile unele dintre ele; 2. nasterile mamelor minore este o problemă a fetelor din familii dezorganizate, rurale si 3. desi nu se spune explicit, dar cu toții stim, a fetelor rome. Bine-nțeles, asumpția de bază este că nasterea înainte ca mama să împlinească 18 ani este în sine o mare problemă si că este problema fetelor, NU a PĂRINȚILOR, nasterea copiilor.

Unul dintre sirul de reacții a fost acela că aceste tinere ar trebui să facă ore de educație sexuală în loc de orele de religie. De aici si dorința de comenta cum văd eu această problematică a mamelor minore.

Mie mi se pare că educația sexuală este o găselniță nepotrivită pentru aceste tinere mame sau alte tinere care ar putea să ajungă mame “înainte de vreme”, cum ne dă de înțeles acest articol. Este nepotrivită pentru că aceste tinere, mai ales în zonele rurale, se duc la scoală puțin sau conținutul învățării la scoală este atât de subțire, încât ar fi milioane de alte lucruri ce ar trebui să învețe înainte să învețe despre sex. După programa de acum, adică. Dacă s-ar insista că mai bine ar fi să nu învețe trigonometrie în clasa a sasea, ci despre sex, boli cu transmitere sexuală etc., vorbim despre ce ar trebui scoala să învețe pe copii si este o discuție despre rolul scolii în viața de zi cu zi, complet altă mâncare de peste. Deci interacțiunea tânără-scoală este de asa natură încât acest lucru nu are sens în multe zone rurale din țară, mai ales unde populația romă este numeroasă raportată la populația română sau, cum este în Sălaj, Mures sau Bihor, maghiară. De pildă. (Însă nu doresc să dau de înțeles că doar mame rome au copii înainte de 18 ani. Cert este că aceste mame minore provin în majoritatea cazurilor din zone rurale, familii rome sau nerome.) Copii după 8 ani de scoală promovată rămân analfabeți în țara asta, ceea ce mi se pare si mai tragic decât lipsa orelor de educație sexuală.

Cealaltă problemă, cum semnalam, este că articolul defineste familiile de proveniență a acestor tinere ca dezorganizate. Îmi este foarte neclar si deosebit de problematic termenul de dezorganizat pentru că mi se pare că face aluzie la familii rome din mediul rural care, după experiența mea din teren, funcționează altfel decât cele nucleare ‘majoritare’ românesti (desi si asta în sine este o construcție socială!). Si care familii pot părea haotice pentru că usa este întotdeauna deschisă, pentru că ograda nu este o entitate spațială privată a familiei care locuieste în casa din ograda respectivă, pentru că copiii din vecini vin si pleacă, pentru că vecinii vin si pleaca mai tot timpul etc. Sau pot părea ‘disfuncționale’ pentru că adulții trăiesc în ‘concubinaj’ (un termen ce birocrații locali iubesc să ataseze descrierilor despre “cazuri sociale” care implică familii rome) si, din cauza asta, relațiile conjugale pot fi mai instabile decât dacă lumea ar fi căsătorită legal (ceea ce din nou este o asumpție, pentru că la noi nu există date despre acest lucru din câte stiu eu, deci de fapt nu stim). Sau mai pot părea ‘disfuncționale’ pentru că relațiile conjugale se consumă în prezența copiilor datorită simplei lipse a spațiului intim. Pe scurt, dezorganizat mi se pare că este scurt pentru familii sărace, foarte puțin educate din mediul rural unde asa-zisul spațiu privat al multiplelor relații de familie are loc într-un spațiu fizic restrâns si slab separat de spațiul comunității imediate. Or acest lucru nu înseamnă neapărat disfuncțional. Din contră, experiența mea în astfel de contexte sociale este că familia extinsă este deosebit de bine organizată si că sunt foarte mult persoane resursă pentru persoanele de diferite vârste si genuri.

În schimb, faptul că natalitatea în rândul tinerelor fete “din familii dezorganizate” si “rurale” îmi indică total alte lipsuri: 1. sărăcia copiilor, mai ales la țară: ce fac diferitele organe de protecția copilului, de menținere a ordinii publice etc. că persoane minore continuă să vândă sex în locuri mai mult sau mai puțin vizibile cu ochii? 2. lipsa aproape desăvârsită de îngrijire medicală în mediul rural, mai ales pentru persoane sărace si mai ales pentru familiile rome, chiar dacă nu neapărat sărace: cum de nu a observat nimeni că acele fete erau însărcinate? Pentru că, probabil, atât de bine se face controlul periodic al elevelor / tinerelor de către medicul de familie din sat, respectiv atât de primitor este acesta când lumea s-ar duce cu orice fel de problemă; 3. lipsa oricărei atenții al autorităților vizate față de copii “at risk” (cum li se spune în Regatul Unit, de pildă) si 4. (legat de cele de mai sus) lipsa de monitorizare si tratament a persoane cu SIDA/HIV: ce caută o tânără cu SIDA/HIV pe drumuri când ar trebui să fie într-un centru de ocrotire pentru copii cu SIDA/HIV să poată fi tratată GRATUIT si îngrijită corespunzător?

Deci: unde este responsabilitatea diferitelor organe menite să se ocupe de această populație?

SI unde este responsabilitatea taților acestor copii? Unde sunt – din nou, diferite organe ale statului la nivel local care ar trebui să responsabilizeze celălalt părinte al unor astfel de copii?

Si daca ridicăm din umeri la aceste întrebări, de ce ne-am mira atunci că avem mămici de 11 ani sau mame minore cu SIDA/HIV? Sau nu ne mirăm ci să ne asumăm realitatea cum că această fațetă a sărăciei extreme, a lipsei de educație în comunități rurale întregi, a prostituției de centură de ocolire si a morbidității de felurite moduri este rezultatul unei societăți românesti segregate în două, de unde văd eu mai ales după criterii etnice, făcute de decade de politică economică si socială puternic rasiste, miope până-n pânzele albe si dezinteres din partea organismelor de protecție socială cât încape.

Lansare publicatie “Priveste-ma asa cum sunt. Imagini si cuvinte ale femeilor rome”

via carmen si h.arta

Grupul h.arta împreună cu Centrul C.A.R.E. şi Centrul pentru Studii Rome vă invită vineri, 4 iunie, orele 16:00, la Colegiul Naţional Bilingv George Coşbuc din Bucureşti (Strada Olari, nr. 29-31, sector 2), să luaţi parte la lansarea publicatiei „Priveşte-mă aşa cum sunt. Cuvinte şi imagini ale femeilor rome”. Lansarea va fi însoţită de o serie de dezbateri organizate şi susţinute de membrii/ele Centrului C.A.R.E.

Aceste evenimente se desfăşoară în cadrul proiectului Priveşte-mă aşa cum sunt. Cuvinte şi imagini ale femeilor rome, proiect care se adresează, în aceeaşi măsură, celor marginalizaţi/ marginalizate, în speranţa că ar putea servi ca un instrument care să provoace o analiză a situaţiei lor în perspectiva unei schimbări, cât şi majoritarilor, ca un instrument care să-i determine să conştientizeze şi să-şi recunoască propria situaţie privilegiată, indiferent că e vorba de privilegiul de a fi „alb”, privilegiul masculin, de clasă socială, etc. Publicaţia Priveşte-mă aşa cum sunt. Cuvinte şi imagini ale femeilor rome este concepută în cadrul proiectului mai sus menţionat şi îşi propune să provoace dezbateri în licee despre rasism, sexism, marginalizare şi strategii de combatere ale acestora.

Proiectul este finanţat de către programul Democracy Small Grants al Ambasadei SUA în România.

Pentru mai multe informaţii privind proiectul şi publicaţia realizată vă invităm să accesaţi blogul www.seemeasiam.wordpress.com,
de unde publicaţia se poate descărca gratuit.

various feminist intersections

some excellent and thought-provoking recent pieces via Bitch Magazine blogs:

“Feminist Intersection: On hipsters/hippies and Native culture”

Lately I’ve had my fair share of run-ins with the hipsters and hippies, as well as the hippie/hipster “culture” at large, and have become increasingly annoyed at their depiction/co-option of my ethnicity as a First Nations person. […] I know my parents, grandparents, aunties and uncles have had to deal with this in their time and it’s certainly not a new thing –but it’s 2010 and not only does it still continue strongly to this day – it’s taken some interesting turns down the erasure of true origins road. …

“Adventures in Feministory: Sara Estela Ramírez”

Called the “muse of Texas” in her 1910 obituary, Sara Estela Ramírez was a poet and activist in the politically-charged border town of Laredo, and used her words to inspire workers and women alike.
Born in 1881 in Coahuila, Mexico, she helped raise her younger sister when her mother died early on. They moved to Laredo, Texas in about 1897, where Ramírez began teaching. Although Laredo had always had a mostly Mexican population (seeing that it was part of Mexico a few decades earlier…that’s another story), when the Mexican revolution began in 1910, its population swelled as more Mexicans left the country seeking refuge and work. …

“Free Speech. Hate Speech.”

Sex slavery yields around $12 billion a year and harms about 4 million women, girls, and young boys around the world. On April 23, 2010 Arizona Gov. Jan Brewer signed into law the state’s undocumented immigration law (aka “breathing while brown”). Psychology professor Kevin MacDonald continues to receive attention for promoting anti-Semitic arguments and remains the darling of white supremacist bigots. Between 2006 and 2008, violence toward queer and transgender people increased 26 percent.
Connecting these global dots is the fact that hate-speech, hate-motivated violence, and gender-based crime can incite widespread fear, frustration, isolation, and anger, even among those who are not directly victimized. …

“Autostraddle Roundtable: Becoming Queer Feminists (Part 1)”

Though it’s officially defined as a belief in gender equality, the word “feminist” seems to mean different things to different people…
Who doesn’t believe in equality? Assh*les, that’s who. But tell that to your brother when he wants you to stop pointing out every misogynistic moment in Two a Half Men, or your Mom when she wonders why you’re so angry or Scott Baio, who thinks feminists are all lesbian shitasses.
Maybe you get judged for being a feminist, maybe you don’t bring it up with your family, or maybe you’re way past that and you’re introducing feminism to your own children. Or maybe you don’t even identify as a feminist at all.
Autostraddle was founded way back in March 2009 in part to push our radical lesbian feminist agenda, obviously.
But for those of us who do, especially those of us also campaigning actively against racism and homophobia in our own lives, we often wonder: What is the purpose of all this shouting and “consciousness-raising”? How do we turn our anger into activism? How do we make it work? …

The Splendid Table Radio: Why are there no famous female chefs?

“Writer Charlotte Druckman talks with Lynne about what she sees as the dearth of great female chefs.” Druckman does a great job here talking about the ways in which female chefs are marginalized/tokenized by the mass media.

“Raising Trouble: Does Pink Really Stink?”

The merchants of pink would have loved School Picture Day at my son’s preschool: hardly any other color was visible on the little girls. Naturally I was thrilled to learn about an organization called Pink Stinks, a UK-based project – founded by twin sisters, both mothers of girls — seeking to challenge “the culture of pink which invades every aspect of girls’ lives.” This group has, among other achievements, successfully pressured Sainsbury’s, a major UK clothing retailer, to stop gender stereotyping in its kids clothing sections. Awesome, obviously. I wish there were more groups like this everywhere.
But I’m curious what we should think of the vilification of pink. …

new report: The Endless Ordeal of Women Migrants

The Endless Ordeal of Women Migrants

by EveryOne Group

Milan, March 26th, 2010. Women fleeing from countries where humanitarian crises are underway often fall victim to physical assault, violence and rape. Today, thanks to a report by Médecins Sans Frontiéres, numerous case have come to light of women being raped during their “journeys of hope”, on their way to Morocco, and sometimes on Moroccan soil. “They are horrifying figures,” say MSF, “because 59% of the women interviewed say they have suffered sexual assault”. In Libya (the country Italy has signed anti-immigration agreements with) the situation is even worse and should be the subject of indignation for all those who believe in civil values. There is much talk (in Italy and throughout the world) of the protection of women and children, but then – through irresponsible xenophobic policies – the authorities contribute to the ordeals that women, children and vulnerable citizens are going through. In Italy too, female “illegal” immigrants regularly fall victim to blackmail and violent treatment. Women who are “legally” here are often subjected to the same treatment and forced to provide “services” outside their normal work duties (under blackmail from employers or landlords) due to the difficulty of holding on to their residence permits, essential for remaining in Italy. This fear of becoming “clandestine” leaves them vulnerable to persecution and blackmail. Not to mention the women interned in the Centres of Identification and Expulsion. The Bossi-Fini law, the “security package”, the anti-immigrant measures are – there is no point in denying it – racial laws, and responsible for an endless ordeal for thousands of women and marginalized and destitute human beings. If only the institutions (both in Italy and in other EU countries, seeing xenophobia is now rife all over Europe) were to listen to the appeals and proposals of civil society and stop being blinded by racial hatred and a fear of refugees and minorities! We would then live in a proud and just Europe – not a continent where human rights are a “privilege” for the few, while the more vulnerable human beings are treated as slaves or pushed back as though they were filthy animals.

via C.

“MSF denounces the sexual violence against migrants on their way to Europe”
— For further information, see MSF document: Sexual Violence and Migration. The hidden reality of Sub-Saharan women trapped in Morocco en route to Europe

Comunicat de presa: În 2015, 56 de milioane de copii nu vor merge la şcoală

Bucureşti, 21 ianuarie 2009 – În cadrul Campaniei Globale pentru Educaţie, a fost lansat Raportul Global de Monitorizare a Obiectivelor Educaţiei pentru Toţi 2010, cu titlul „Reaching the marginalized”.

Raportul analizează motivele pentru care atât de mulţi copii continuă să nu aibă acces la educaţie şi modul în care inegalităţile sociale – precum sărăcia, apartenenţa etnică, conflictele armate, poziţionarea geografică, limba vorbită şi sexul – joacă un rol esenţial, deseori în dezavantajul copiilor. Raportul concluzionează că prioritatea în politicile guvernamentale trebuie acordată combaterii excluziunii sociale.

Preşedintele Campaniei Globale pentru Educaţie, Kailash Satyarthi, a declarat pe marginea acestui document: „Raportul arată că cei mai săraci copii din lume sunt şi cei care suferă cel mai mult din cauza crizei financiare globale. Aceşti copii lucrează în fabrici, trăiesc în zone rurale sau în zone afectate de dezastre, au dizabilităţi – nu au avut niciun rol în declanşarea crizei economice – şi este scandalos ca viitorul lor să fie acum expus celui mai mare pericol”.

Raportul atrage atenţia că progresele realizate la nivel global pentru îndeplinirea obiectivului de a oferi acces la educaţie obligatorie şi gratuită pentru toţi copiii sunt lente. În 2007, în lume se înregistrau 72 de milioane de copii neşcolarizaţi iar dacă lucrurile continuă în acelaşi ritm, în 2015 – anul limită pentru îndeplinirea obiectivelor Educaţie pentru Toţi – vor mai exista încă 56 de milioane de copii care nu vor merge la şcoală.

Raportul estimează că pentru îndeplinirea acestor obiective este nevoie de 17 miliarde dolari US, ceea ce reprezintă doar 2% din fondurile cheltuite pentru salvarea de la faliment a 4 mari bănci din Marea Britanie şi S.U.A.

În ceea ce priveşte România, raportul evidenţiază problema şcolarizării copiilor cu dizabilităţi, a căror rată de includere în învăţământ este de doar 58%, comparativ cu cea de peste 90% înregistrată în rândul copiilor cu vârste între 7 şi 15 ani. Documentul mai prezintă faptul că 30% dintre copiii romi din ţara noastră urmează mai puţin de patru clase, subliniind că rata sărăciei în rândul acestei etnii este de aproape trei ori mai mare decât media naţională.
Continue reading

“the haiti that we knew no longer exists”

Via Democracy Now! comes this report about how many right wing think tanks are already speculating on the best way to “take advantage” of the disaster in Haiti.


Naomi Klein Issues Haiti Disaster Capitalism Alert: Stop Them Before They Shock Again
Journalist and author Naomi Klein spoke in New York last night and addressed the crisis in Haiti: “We have to be absolutely clear that this tragedy—which is part natural, part unnatural—must, under no circumstances, be used to, one, further indebt Haiti and, two, to push through unpopular corporatist policies in the interest of our corporations. This is not conspiracy theory. They have done it again and again.” [includes rush transcript]

via vivirlatino, via flip flopping joy

 
more democracy now! commentary and on-the-ground coverage:

US Policy in Haiti Over Decades “Lays the Foundation for Why Impact of Natural Disaster Is So Severe”

Report from Haiti: Desperate Call for Aid with Rescue Equipment, Medicine, Food & Water in Short Supply

“The Sound of Screaming Is Constant”–Haiti Devastated by Massive Earthquake, Desperate Search for Survivors Continues

Earthquake Survivors Dying as Aid Struggles to Reach Haiti

fw: European Feminist Forum publishes “A Herstory”

Over the past several years, feminist women and men throughout Europe came together to meet as part of the European Feminist Forum. In the European Feminist Forum, they exchanged ideas about issues that face women in Europe today, with the goal of creating a new European feminist agenda. The discussions are now collected in the book “A Herstory (2004-208)”. Download the book (PDF)

The new Europe

Women in Europe still often do not enjoy the same opportunities as men. And the newly expanded Europe brings with it entirely new challenges – a new dynamic in the area of economic migration, for example, and also an increase in the trafficking of women from Eastern Europe.

Time for a new feminist agenda
Continue reading