Ce au in comun tinerele feministe ale Europei? Ce ne solidarizeaza? Ce ne desparte? Cum putem lucra impreuna? Va invitam sa dezbatem in cadrul Taberei Tinerelor Feministe, 6-16 august, Zona turistica Moroeni, jud. Dambovita.
Tabara este afiliata miscarii internationale World March of Women si va avea participante din tari precum: Franta, Spania, Germania, Elvetia, Polonia, Cehia, Armenia, Portugalia, Brazilia, Canada, Turcia, Grecia.
Garantam o experienta feminista unica, cu ateliere, discutii intense si schimburi de experienta la finalul carora vom produce un Manifest comun.
Tabara a avut prima editie anul trecut in Franta. Tinerele feministe au discutat despre solidaritate, discriminari multiple, economie, mediul inconjurator, violenta, sanatate, sexualitate, promovarea feminismului. (Manifestul din 2011)
Agenda de anul acesta va fi stabilita in timpul taberei. Fiecare participanta poate propune subiecte si teme de dezbateri, le vom selecta impreuna.
Costurile pentru cazare, masa si transport sunt asigurate de Asociatia FRONT, prin programul de finantare “Tineret in Actiune”.
* cazarea este in regim de campare cu corturile proprii. Ne ghidam dupa principiul auto-gestiunii (fiecare participanta va ajuta la sarcinile comune).
Asteptam inscrieri pana la data de 25 IULIE.
Locurile sunt limitate.
Pentru inscriere si selectie, va rugam sa ne trimiteti **3 propuneri de teme feministe** pe care sa le includem pe agenda de discutii din timpul taberei.
“A cincea zi de greva foamei pentru doi migranţi din Centrul de Luare în Custodie Publică a Străinilor de la Arad”
“Cred că vor să ne tortureze psihic. Nu înţelegem de ce ne tot mută dintr-un loc în altul şi ne îndepărtează de prieteni şi familie. Aici în Arad, nu avem pe nimeni, nu ştim de ce suntem aici şi stăm închişi în cameră de sâmbătă”
Doi migranţi din Centrul de Luare în Custodie Publică a Străinilor din Arad au intrat sâmbătă în greva foamei pentru a protesta împotriva transferului lor din Centrul similar din Otopeni. Aceasta este cea de-a 5-a zi de când cei doi, un cetăţean tunisian şi un cetăţean nigerian, au decis că nu vor mai mânca şi nu vor mai bea nici un fel de lichide.
“Nu ni s-a spus nimic. Sâmbătă dimineaţă eram în centru la Otopeni şi când am vrut să mergem la masă ne-au anunţat că imediat vom pleca la Arad. Noi nu am vrut, dar ne-au luat cu forţa, ne-au pus cătuşele şi ne-au adus aici. Cei de aici, de la Arad, nu ştiau nici ei de ce am fost transferaţi. Am discutat cu directorul centrului şi nici el nu înţelegea. De când am ajuns aici nimeni nu ne-a putut explica de ce am fost aduşi şi ce se va întâmpla cu noi.”
Cei doi migranţi aflaţi în greva foamei solicită să fie transferaţi înapoi la Otopeni, unde ar putea fi în contact cu soţiile, prietenii şi reprezentanţii legali. De asemenea, aceştia au certitudinea că motivul transferului nu este reprezentat de lipsa locurilor din centrul de la Otopeni, care, la momentul plecării lor era utilizat la jumătate din capacitate. În ultima lună de detenție la Otopeni, conducerea centrului a decis mutarea unuia dintre cei doi la camera de izolare, separându-l astfel de ceilalți migranți din centru, pe care îi ajuta cu informații despre drepturile ce li se cuvin, traduceri în si din limba româna, solicitând alaturi de ei un tratament demn pe durata detenției. Cu 2 saptamani înainte de a fi transferat la Arad, același deținut a fost atenționat de către directorul centrului Otopeni ca “nu i se va permite sa facă revoluție aici”, aluzie la motivul pentru care a fost izolat.
Ambii migranți au înfăţişare în instanţă în luna noiembrie 2012, în calitate de reclamanţi, contestând respingerea solicitării de azil. Până la momentul pronunţării deciziei în instanţă, aceştia nu vor putea fi expulzaţi în mod legal. De asemenea, cei doi solicită reanalizarea dosarelor/rezoluţiilor în baza cărora au fost luaţi în custodie publică, menţionând faptul că documentele conţin informaţii eronate şi fac referire la persoane care au alte nume şi altă cetăţenie decât ei. Din acest motiv, aceştia cer ca situaţia lor să fie cunoscută şi analizată de persoane sau organizaţii imparţiale, iar transferul lor înapoi la Otopeni să aibă loc imediat.
Centrele de Luare în Custodie Publică a Străinilor sunt structuri închise, aflate în subordinea Oficiului Român pentru Imigrări, în care sunt cazati cetăţeni străini care nu au avut sau cărora le-au expirat documentele de şedere în România. Luarea în custodie publică reprezintă o măsură administrativă de restrângere a libertăţii de mişcare. Deşi luarea în custodie publica este diferită din punct de vedere juridic de privarea de libertate, în realitate conditiile sunt identice cu cele din închisori. În marea majoritate a cazurilor, persoanele aflate în aceste centre nu sunt acuzate de comiterea unei infracţiuni. Cele mai multe dintre acestea sunt returnate în ţările de origine, fie prin programele de returnare voluntară, fie împotriva voinţei lor, prin acţiuni de returnare forţată.
Pentru mai multe detalii vă rugăm să contactați :
romania@indymedia.org sau apatrid@riseup.net
ca si anul trecut, eu voi participa la marsul diversitatii. pentru ca pe de o parte vreau ca miscarea lgbtq sa fie in mainstream, iar anul asta ma bucur ca programul gay fest include o preocupare cu diversitatea (etnica, de gen si identitate etc.) in cadrul festivalului.
totusi, ca si anul trecut, am mari retineri ca mesajul unui astfel de “mars al diversitatii” e ceea ce vreau cu adevarat sa sustin.
sigur tot ce vrem e sa fim “acceptati”, “tolerati” si sa aratam ca “ne confruntam cu acelasi probleme ca si heterosexualii”?!
si nu pot sa nu ma intreb exact cu cine ne aliem si sub ce umbrela.
– academia catavencu si romania libera, doua publicatii romanesti care in alte cazuri au mizat pe misoginie si homofobie, sint parteneri ai gayfest anul asta; e ok, dar n-am nicio incredere in sustinerea lor si ma tem ca se pot folosi de alianta asta pe viitor pentru a-si legitimiza pozitia de formatori de opinie in alte contexte, cind vor reveni la opinii.
– ma bucur ca in 2012 loredana sustine in mod deschis gay fest-ul si sper ca asta sa contribuie la vizibilitatea si acceptarea evenimentului, dar nu pot sa nu tresar nu cind o face folosind ea insasi imagini stereotipe ca “Ei sunt foarte creativi si intotdeauna am avut in ei niste prieteni adevarati.” (sper ca se refera si la femei, macar.)
– am o problema cu faptul ca partenerii principali ai evenimentului sint un club, o agentie de turism austriaca, fundatia unei banci austriece, ambasada britanica si ambasada s.u.a..
– si, da, sint de acord cu ambasadorul s.u.a. ca “Multe persoane nu cunosc faptul că primele marşuri ale lesbienelor, homosexualilor, bisexualilor şi transsexualilor, ce au avut loc în 1970, s-au organizat pentru a comemora un an de la revolta de la Stonewall, din iunie 1969.” si ca “Lesbienele, homosexualii, bisexualii şi transsexualii din SUA şi din întreaga lume au realizat progrese enorme în eforturile de obţinere a egalităţii şi acceptării de către societate, însă în multe ţări sunt şi în prezent persecutaţi, discriminaţi sau chiar condamnaţi la moarte. Acest marş este nu doar o ocazie de a privi în urmă şi de a ne aminti câte progrese a obţinut comunitatea LGBT, ci şi o ocazie de a privi spre viitor şi a identifica provocările cu care se confruntă homosexualii şi transsexualii din întreaga lume.” si chiar ma bucur sa vad aceste lucruri mentionate undeva, de cineva – DAR TOTUSI nu pot sa trec cu vederea faptul ca acceasi persoana este reprezentantul unui stat ale carui politici, interne si externe, au un puternic efect nefast asupra comunitatii globale, inclusiv cind e vorba de minoritati sexuale, femei, persoane de culoare si toate celelalte grupuri nedominante de a caror continua marginalizare de fapt depinde sistemul sociopolitic si economic pentru care acest stat serveste ca pilon de baza. cred ca miza e undeva mult mai adinc decit de-a avea “diversitate” si “toleranta”.
eu voi participa la marsul de simbata pentru ca e important sa ne aliem si sa ne sustinem intre noi, dar sint 100% de acord cu textul asta: “Why I’m Not Going To Pride”.
“Migranţii invizibili din centrul de detenţie de la Otopeni”
– un text de Simina Guga si Amba Hurrya
Articolul a fost scris pe baza interviurilor realizate cu personalul administrativ al Centrului de Luare în Custodie Publică de la Otopeni în luna iunie 2012, precum şi a discuţiilor purtate cu persoane care se află sau s-au aflat la un moment dat în acest centru. Materialul este dedicat acestora din urmă.
Sistemele de detenţie au devenit o realitate comună în gestionarea fluxurilor de migraţie în statele europene, America de Nord, Australia şi nu numai. Detenţia migranţilor, reprezintă o nouă latură a sistemului de detenţie, care dă dreptul magistraţilor de a dispune luarea în custodie publică a străinilor, la propunerea Oficiului Român pentru Imigrări, fără ca aceştia să beneficieze de un proces efectiv şi fără a fi acuzaţi de comiterea unei infracţiuni. Reţinerea lor în aceste centre închise reprezintă o măsură administrativă de restrângere a libertăţii de mişcare, diferită din punct de vedere juridic de privarea de libertate, însă identică în realitate[1].
Modul în care ne raportăm la migranţi reprezintă o oglindă pentru tipul de societate pe care o construim şi felul de lume în care alegem să trăim.
Centrul de Luare în Custodie Publică de la Otopeni este o structură închisă, cu o capacitate de cazare pentru maxim 120 de persoane[2]: cetăţeni din state terţe depistaţi fără documente pe teritoriul României, indezirabili (care sunt presupuşi a pune în pericol siguranţa naţională sau ordinea publică) sau persoane împotriva cărora s-a dispus măsura expulzării (care au comis infracţiuni pe teritoriul României). Centrul a fost deschis în 1999, la momentul respectiv acesta găzduind atât persoane care urmau să fie returnate, cât şi solicitanţi de azil. În perioada 2002 – 2004 acesta a fost amenajat printr-un proiect Phare, finanţat de Comisia Europeană, fiind ulterior utilizat doar în scopul luării în custodie publică a migranţilor fără drept de şedere în România. Investiţii similare au fost făcute de Comisia Europeană şi în alte ţări, anterior aderării acestora la Uniunea Europeană. Un al doilea centru de acest gen se află în localitatea Horia, din judeţul Arad. Aceste două centre sunt administrate de Oficiul Român pentru Imigrări, aflat în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor. Continue reading →
DAR mai sint ceva sperante cind un barbat sesizeaza problema cu respectivii jurnalisti:
De mult timp nu am citit un articol atât de dezgustător (este cel mai citit articol publicat vreodată în ziarul pretins respectabil, în realitate infestat de oameni dubioși cu simpatii legionare, Ziua de Cluj):
http://ziuadecj.realitatea.net/sport/cadu-a-fost-violata–90139.html
Cred că cineva ar trebui să facă o sezizare la CNCD.
Se pare că misoginismul vinde chiar și la nivel pur ideologic, fără context pornografic. În alte locuri, un ziar care ar publica așa ceva ar fi stigmatizat instant, iar redactoral șef ar fi forțat să demisioneze. Iar femeile ar boicota ziarul respectiv din ziua 2. Însă lipsa acută a simțului civic este universală aici, asta este valabil în cazul maghiarilor, românilor, femeilor, minorităților religioase, romilor, etc. etc.
articolul, intitulat “Cadu a fost violata!”, reuseste performanta de-a stringe laolalta multe din cele mai misogine si justificatoare-de-viol idei preconcepute despre victime si agresori care-au fost vreodata:
– victima “umblă goală, la miezul nopţii, prin parc”
– victima “e acolo, dezbrăcată, nemulţumită de patul de acasă”
– toti barbatii sint tentati sa violeze, insa nu duc “la capăt gândul pervers, conştienţi de repercusiunile gestului”
– violatorul e “cel care nu a mai suportat vânzoleala ţâţelor goale şi a trecut la fapte”
– “Violatorul va răspunde pentru faptă. Nici un complet de judecată nu va ţine cont de provocarea actului atâta timp cât desfăşurarea lui a însemnat o acţiune unilaterală.” (sigurcada, deloc, niciodata)
– desi e drept ca victima n-ar trebui pedepsita, “eticheta de “curvă” venită din gura lumii, era suficient”
in plus, avem o prejudecata tacita despre viol pe care se bazeaza toata “satira” cu jucatorul “violata“: numai femeile pot fi violate (ca toate miturile misogine sa se poata aplica depinde de acest punct).
[o lista buna de mituri si realitati despre viol e aici.]
si care era evenimentul pe care mihai hossu il compara cu un viol?!? un meci de fotbal la care s-a lasat cu bataie pe teren cind unu’, Cadu, a incitat fanii din peluza dupa un gol iar altu’, Bornescu, “intr-o clipa de nebunie … l-a urmarit si l-a trantit cu pumnii la pamant” ca sa citam alt site de stiri.
iar mesajul de baza al articolului e nu despre viol ca act, despre agresor (cu care, apropos, simpatizam chiar daca n-avem ce-i face)… nu, mesajul e despre virginitatea de-acum compromisa a victimei (“Suntem alături de el, dar legea îl pedepseşte. Cât priveşte victima, mai poate ea de acum să susţină că e virgină?”).
deci am putea trage doua concluzii mari: 1. femeile in general si-o cauta cu luminarea iar multi barbati rezista barbateste nu pentru ca ar fi rau sa violezi ci pentru ca sint “conştienţi de repercusiunile gestului” si 2. bietul barbat care totusi cedeaza si comite un viol va trebui sa-si accepte pedeapsa, iar pentru victima “ajunge” ca de-aici incolo va fi considerata o curva. o mica mostra de problema ilustrata in presa cu un discurs anti-femei, pentru ca sintem atit de obisnuiti cu sexismul si cultura violului incit ideea ca femeile sint curve, violabile si vinovate pentru tot, ne poate ajuta sa construim metafore pentru conflicte intre barbati.
… dar, atentie, la sfirsitul articolului aflam ca “Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.” – e vesnica scuza a lasilor care vor sa fie lasati sa arunce cu urile si prejudecatile lor dar nu isi asuma nicio raspundere pentru gest (pacat ca Mihai Hossu, autorul acestui text, n-a mentionat in avans si “corectitudinea politica” a celor care ar indrazni sa se ia de “pamfletul” lui).
dar o cursa pe tocuri pentru femei, publicizata ca “unul din cele mai feminine evenimente de alergare” este clar ceva problematic. cind asta face parte dintr-un eveniment ca “Festivalul Urban Femei pe Matasari” care vrea sa rastoarne niste perceptii stereotipe despre femei, sa expuna “universul feminin in toata diversitatea sa” si a carui prezentare face referire la “cauzele umanitare pentru care femeile lupta” si “dezbateri privind rolul femeii in societate si seminarii pe teme controversate” – este mai mult decit problematic, e clar un misoginism camuflat in respect pentru “feminitate”.
pentru ca, nu-i asa, “feminitate” inseamna a purta pantofi cu toc si-a te incadra intr-un anumit tipar, ca femeie, chiar daca este un gest absurd si chiar daca-ti pune sanatatea in pericol; cum stim, babele rabda la frumusete. nu conteaza ca de zeci de ani incaltamintea folosita pentru alergat e proiectata si imbunatatita pentru a facilita aceasta activitate, iar aceasta incaltaminte este la polul opus pantofilor cu toc din toate punctele de vedere. nu, “feminitatea” e din alta dimensiune, nu cea a logicii, bunului simt si grijii fata de tine insati ca fiinta umana.
pentru ca, nu-i asa, daca le punem pe femei sa alerge nu poate fi decit pe tocuri.
asta inseamna ca promovam femeile in toata diversitatea lor.
eu as vrea sa vin cu o idee noua si provocatoare: de fapt, si femeile sint oameni. deci, si femeile pot fi atlete.
doar organizatorii evenimentului “femei pe matasari” si clubul romanesc al maratonistilor amatori si organizatia beneva (“face sa fie bine in romania”) care au fost parteneri la cursa pe tocuri se pare ca n-au auzit.
personal, mai propun o idee provocatoare: nu este intimplator ca festivalul asta a fost gindit si organizat de un barbat. asa cum nu e intimplator ca desi regulamentul cursei pe tocuri spunea ca:
Aceasta competitie se adreseaza doamnelor si domnisoarelor care doresc sa ramana feminine chiar si intr-un cadru sportive. De asemenea, exista si o proba speciala, necompetitiva destinata domnilor care vor sa incerce sa fie “la inaltime”.
conform relatarilor din presa care au urmat evenimentului, crosul a fost cistigat de un barbat si cel mai interesant de punctat despre cursa a fost faptul ca au participat in total 2 barbati (la o proba separata “non-competitiva” la care au alergat in total vreo 4 persoane, dar asta nu se mai mentioneaza). nu se mentioneaza nici numele cistigatoarelor, nici ce pareri au avut participantele despre propria participare, ce le-a motivat, cum au fost cooptate, cum au resimtit participarea, cit de greu a fost. nimic. important e ca a fost un eveniment sportiv “feminin”: fara vocile acestor femei, ele si-au indeplinit rolul alergind pe tocuri, fiind “feminine”, si atit. se mentioneaza totusi ca au contramanifestat niste feministe (“Din spate, au venit feministele, care-au scandat “Rusine” si-au fluturat pancarte pe care scria “Cursa pe tocuri egal sexism”.”).
textul de fata e o incercare de a explica ce-a fost cu protestul asta. de fapt noi eram printre feministele (si feministii) care se adunasera – ce-i drept cu niste reticente feministe fata de intreg festivalul – pentru 2 discutii (“Si noi suntem femei! Femeile rome invizibile” si “Mai e nevoie de feminism?”) in fata la home matasari ca parte din eveniment. si-am fost dati la o parte ca sa poata incepe crosul. fiind deci acolo, noi nu am vrut sa facem parte dintr-un public care accepta si lua de bun evenimentul asta; intii le-am comunicat organizatorilor ca “sabotam” crosul pe pantofi cu toc, apoi am facut ad hoc niste pancarte, desi nici una nu era despre posibile glezne rupte cum am fi dorit, si am alergat si noi in urma concurentelor (atenti sa nu le impiedicam in niciun fel – la propriu sau la figurat – si sa nu protestam in vreun fel contra *lor*).
dar mi se pare important sa mentionez, cit se poate de onest, ca nici noi nu am facut tot posibilul sa vorbim cu femeile care au participat la cros. am incercat sa ne solidarizam si sa comunicam, sa spunem ca ipostaza asta pe tocuri e ok dar nu e singura ipostaza a femeilor. ma bucur ca macar in unul din articole se precizeaza ca la sfirsit noi le-am felicitat pe participante si le-am indemnat sa alergam “impreuna desculte”. dar nu stiu de unde au scos cei din presa ca am fi strigat “rusine”. nu cred ca a facut cineva asta; poate ca s-a strigat “rusine” in urma *noastra* (am auzit de la cineva “pe voi nu va aplaudam”). noi am incercat putin, si cu protestul si cu solidaritatea “feminina” dar n-am prea reusit. si n-am reusit nici sa explicam pe loc exact despre ce e protestul nostru. poate data viitoare. :)
— later edit: citeva texte despre femei, sport si femininitate:
“The Worst Places to be a Woman”: un slideshow in revista Foreign Policy (intr-un “Sex Issue”) cu harti despre citiva indici privind drepturile femeilor in lume:
– Discrepanta in educatie
– Inegalitate in legi/practici legate de familie
– Participarea femeilor la guvernare
– Casatoria timpurie pentru femei: legi si practici
– Mortalitate maternala
– Siguranta fizica a femeilor
– Poliginie
– Preferinta pentru fii si raportul femei-barbati
Este interesant de vazut ca Romania se plaseaza printre ultimile in mai multe din aceste categorii.
Dar pe langa concluzii despre care locuri sint cele mai dezavantajoase pentru femei, o analiza excelenta care trebuie citita si luata in considerare despre discursul si demersul acestui “Mapping the places where the war on women is still being fought” si axarii pe Orientul Mijlociu – cu o referinta foarte utila la situatia post-’89 din Europa de Est:
[…] It is commendable that Foreign Policy highlights the all too common silence about sex and gender politics in its own pages. Hopefully, this is the beginning of a serious and continued engagement, rather than a one off matter. Despite the editors’ good intentions, however, Foreign Policy disturbingly reproduces much of the dominant and sensationalist discourse about sex in the Middle East. The “Sex Issue” leaves much to be desired.
To begin with, it is purportedly about how sex shapes the world’s politics. But with the exception of one article that urges US foreign policy makers to understand women as a foreign policy issue and a target of their “smart-power arsenal,” its focus is almost exclusively on Iran, the Arab world, and China. Thus “the world” is reduced for the most part to Arabs, Iranians, and Chinese—not a coincidental conglomeration of the “enemy.” The current war on women in the United States is erased.
[…]
Many writers and activists have called El Tahawy to account for erasing women’s histories. For Arabs, like all peoples, have histories that one must engage, as Lila Abu-Lughod reminds us, in order to understand the “forms of lives we find around the world.” Critics have pointed to the long history of the Egyptian women’s movement and that formative moment in 1923 when Huda Sha‘rawi took off her face veil at the Ramses train station. This is a useful point to revisit, if only to reflect on why the liberalism that Sha‘rawi and her cohorts fought for—men and women—drastically and resoundingly failed. One reason, and there are many, was that liberalism resonated with only a small elite. As Hanan Kholoussy points out, women under domestic confinement who like Sha‘rawi were expected to don the face veil made up only two percent of Egypt’s five million females at the end of the nineteenth century.
One would have to also critically and historically engage how women’s movements have been implicated in the policies and longevity of authoritarianism. After all, the two countries where women enjoyed the broadest scope of personal status law were Tunisia and Egypt, before the recent revolutions. Indeed, of all the countries of the Arab world, it was only in Tunisia and Egypt that a woman could pass her citizenship on to her children if she was married to a foreigner. (In Egypt there was a small qualification for women married to that other other, the Palestinian; post-revolutionary Egypt has, at least in law if not in practice, done away with this exception).
How can we account for these legal achievements under authoritarian regimes? We could turn to the source of El Tahawy’s inspiration: Fareed Zakaria’s “Why They Hate Us: The Politics of Rage.” There, Zakaria’s muddled logic counsels: “we have to help moderate Arab states, but on the condition that they embrace moderation.” As Mahmood Mamdani and Lila Abu-Lughod often write, moderate Islam has often been produced on the wings of women’s and minority rights.
We can also look to the experiences of feminists and women’s activists. Rema Hammami and Eileen Kuttab have shown that in the Palestinian context, the women’s movement lacked a coherent strategy linking gender equality to democracy. The women’s movement thus appeared to be sponsored by the Palestinian Authority; its fate became dependent on that of the political system. In 1999, Hammami and Kuttab warned:
Examples are myriad—eastern Europe and the former Soviet Union saw massive attacks on women’s rights issues after the fall of communist regimes because they came to be associated with other undemocratic and unpopular regime policies. Turkey, Algeria, Egypt are situations where you have small women’s movements whose popular legitimacy is lost because over time they have been seen as linked to or sponsored by authoritarian secular regimes.
Is it liberalism then that will fight off the misogyny of authoritarianism? Is the much-feared Islamist summer the real enemy here? And if so, how do we explain that it is women just as much as men, as Shadi Hamid has noted, who have gone to the ballot box and voted Islamists into power?
[…]
The battle against misogyny does not follow a “men hate women” formula. It cannot be reduced to a generic battle of the sexes spiced with a dose of Islam and culture. It cannot be extracted from the political and economic threads that, together with patriarchy, produce the uneven terrain that men and women together navigate. It is these lessons that one would have to engage before meting out an indictment about the politics of sex, much less envisioning a future of these politics. There is no one answer because there is no single culprit, no single “culture” or “hatred” that we can root out and replace with “tolerance” or “love.” Similarly, the absence of a sustained and critical attention to sex and gender cannot be solved, syllabus style, by a separate glossy special “Sex Issue,” the content and form of which reproduce what it purports to critique.
Două texte despre anomia societăţii româneşti şi bancurile cu violul, dintr-o altă perspectivă
Despre profesori anomici. Sau cum au devenit glumele despre viol un instrument retoric firesc în analizele sociale
— Mona
Analiza socială la care mă refer este articolul scris the Vintilă Mihăilescu în Dilema Veche nr.415, 26 ianuarie – 1 februarie 2012, intitulat “Anomia, violul şi mamaliga”.
În acest articol, domnul Mihăilescu încearcă să ne explice care sunt cauzele protestelor începute în ianuarie. Se pare că societatea românească, asemănată cu un elefant bolnav, ar suferi de anomie. Dacă va repugnă acest concept al lui Durkheim, aşa cum autorul pare a şti cu certitudine, e pentru că “discursul public romanesc” are oroare de concepte. Cum domnul Mihăilescu vrea să se ferească de etichetă de “elitist”, ne trimite la o definiţie a conceptului găsită de dumnealui la un “simplu search pe Google”.
Pe scurt, această anomie e o stare a societăţii în care regulile sociale devin laxe, dispar valorile împărtăşite şi, drept urmare, indivizii par a se regăsi într-o stare de vid de sens în toate acţiunile lor. De aici şi suicidul anomic. Doar că, se pare, indivizii mai pot reacţiona şi altfel la situaţia anomică. Ei se pot răzvrăti. Cam asta s-a întâmplat, explică Vintilă Mihăilescu, şi cu societatea românească, sau cel puţin cu acea parte care a ieşit în străzi să protesteze. Anomia societăţii româneşti e de fapt un alt nume pentru cele trei boli ale elefantului – comunism, corupţie, criză, care au fost tratate cu anticomunism, anticorupţie şi austeritate.
Tratamentele de anticomunism şi anticorupţie, ne spune domnul Mihăilescu, par a fi eşuat. În ce priveşte boala crizei economice însă, problema pare a fi nu tratamentul de austeritate. Deşi afectat puternic de acesta, elefantul se ţine încă pe picioare. De ce totuşi a rupt elefant gardul, aflăm mai jos:
“La toate acestea se adaugă un “agent patogen” la care Durkheim nu s-a gîndit vreodată: dispreţul. Or, demnitatea dispreţuită doare mai tare decît orice boală! Exacerbînd anomia, actuala putere a făcut-o cu un dispreţ suveran şi explicit faţă de “viermii” societăţii pe care o conduce. Chiar şi reţeta străveche a tiraniei eficiente – “pîine şi circ” – a fost încălcată cu dispreţ, a devenit întîi “fără pîine”, apoi “fără circ”, iar ca bonus i s-a dat societăţii cu tifla. Austeritatea, una dintre suferinţele sociale majore impuse societăţii româneşti (nu discut cît de utile) se tratează oriunde cu solidaritate (chiar dacă adesea demagogică): “fraţilor, sîntem cu toţii în aceeaşi oală, împreună vom reuşi să ieşim!”. Or, după cum rezuma excelent Corina Drăgotescu într-o emisiune, “cuvîntul «împreună» a dispărut din vocabularul puterii în ultimii doi ani”. În alţi termeni, o respectabilă pensionară exclama consternată în Piaţa Universităţii: “omul ăsta nu ne-a iubit niciodată!”. Ceea ce îmi aduce aminte de un vechi banc decoltat, din care pot să reproduc însă morala: “viol, viol, dar barem uită-te în ochii ei!…”
Problema, se pare, nu e neapărat austeritatea, iar domnul Mihăilescu se abţine de la a discuta cât de utile sunt măsurile de austeritate. Problema societăţii e că puterea dispreţuieşte un popor şi aşa chinuit de austeritate, în loc să-i întreţină o anumită iluzie a solidarităţii. Cam asta crede domnul Mihăilescu că se înţelege din ce spune Corina Dragotescu şi pensionară din Piaţă. Şi cam de asta îi aduce aminte “morală” (!) unui banc “decoltat”(!) despre un viol care ar putea fi suportat măcar dacă violatorul ar putea mima un semn da afecţiune faţă de victimă. Ce e problematic în asta? Continue reading →
UNDE?
In fata Parlamentului Romaniei, Camera Deputatilor, Parcul Izvor.
PENTRU CE?
Ordin de protectie.
Ordin de restrictie.
Adaposturi bugetate.
MANIFEST: STOP violentei asupra femeilor!
Ne-am saturat de tacere!
Ne-am saturat ca violenta sa fie considerata o problema personala si privata. Este o problema politica.
Ne-am saturat de politicieni care sunt complicii agresorilor, nu reprezentantii victimelor.
Ne-am saturat de dezinteresul parlamentarilor care trebuie sa adopte o lege ca sa protejeze in mod real, nu fictiv victimele.
Ne-am saturat de politicieni care nu inteleg ca democratia nu este compatibila cu violenta impotriva femeilor.
Ne-am saturat de reprezentanti ai institutiilor care se plang ca nu pot face nimic.
Ne-am saturat ca femeile sa fie amendate pentru ca au tulburat cu strigatele lor linistea publica.
Vrem ordin de protectie.
Vrem ca agresorul sa fie evacuat din casa.
Vrem adaposturi, platim taxe si impozite.
Vrem interventie rapida a institutiilor.
Vrem amenzi si condamnari pentru agresori.
Vrem certificat medico-legal gratuit.
Vrem ca femeile sa fie in siguranta si acasa si pe strada.
Vrem ca dreptul la viata, la integritate fizica si psihica sa fie respectate si protejate asa cum prevede Constitutia Romaniei (articolul 22).
Atragem atentia ca:
Violenta nu se intampla rar si doar in situatii de stres exceptional.
Violenta nu afecteaza doar femeile din mediul rural.
Violenta nu afecteaza doar femeile cu un nivel scazut al educatiei.
