Category Archives: critica sociala

sa mergem sau nu la pride 2

Posted on by
Reply

mi se pare super important sa se organizeze un mars “gay pride” la bucuresti, pentru ca in continuare in romania homofobia e regula (iar in tari vecine devine politica de stat) si pentru ca primaria inca n-a receptionat mesajul cu cetatenii egali indiferent de orientare sexuala si continua sa discrimineze (poate chiar mai pe fata) si pentru ca trebuie militat ca “normalitatea” sa nu fie numai a unora.

ca si anul trecut, eu voi participa la marsul diversitatii. pentru ca pe de o parte vreau ca miscarea lgbtq sa fie in mainstream, iar anul asta ma bucur ca programul gay fest include o preocupare cu diversitatea (etnica, de gen si identitate etc.) in cadrul festivalului.

totusi, ca si anul trecut, am mari retineri ca mesajul unui astfel de “mars al diversitatii” e ceea ce vreau cu adevarat sa sustin.
sigur tot ce vrem e sa fim “acceptati”, “tolerati” si sa aratam ca “ne confruntam cu acelasi probleme ca si heterosexualii”?!
si nu pot sa nu ma intreb exact cu cine ne aliem si sub ce umbrela.
– academia catavencu si romania libera, doua publicatii romanesti care in alte cazuri au mizat pe misoginie si homofobie, sint parteneri ai gayfest anul asta; e ok, dar n-am nicio incredere in sustinerea lor si ma tem ca se pot folosi de alianta asta pe viitor pentru a-si legitimiza pozitia de formatori de opinie in alte contexte, cind vor reveni la opinii.
– ma bucur ca in 2012 loredana sustine in mod deschis gay fest-ul si sper ca asta sa contribuie la vizibilitatea si acceptarea evenimentului, dar nu pot sa nu tresar nu cind o face folosind ea insasi imagini stereotipe ca “Ei sunt foarte creativi si intotdeauna am avut in ei niste prieteni adevarati.” (sper ca se refera si la femei, macar.)
– am o problema cu faptul ca partenerii principali ai evenimentului sint un club, o agentie de turism austriaca, fundatia unei banci austriece, ambasada britanica si ambasada s.u.a..
– si, da, sint de acord cu ambasadorul s.u.a. ca “Multe persoane nu cunosc faptul că primele marşuri ale lesbienelor, homosexualilor, bisexualilor şi transsexualilor, ce au avut loc în 1970, s-au organizat pentru a comemora un an de la revolta de la Stonewall, din iunie 1969.” si ca “Lesbienele, homosexualii, bisexualii şi transsexualii din SUA şi din întreaga lume au realizat progrese enorme în eforturile de obţinere a egalităţii şi acceptării de către societate, însă în multe ţări sunt şi în prezent persecutaţi, discriminaţi sau chiar condamnaţi la moarte. Acest marş este nu doar o ocazie de a privi în urmă şi de a ne aminti câte progrese a obţinut comunitatea LGBT, ci şi o ocazie de a privi spre viitor şi a identifica provocările cu care se confruntă homosexualii şi transsexualii din întreaga lume.” si chiar ma bucur sa vad aceste lucruri mentionate undeva, de cineva – DAR TOTUSI nu pot sa trec cu vederea faptul ca acceasi persoana este reprezentantul unui stat ale carui politici, interne si externe, au un puternic efect nefast asupra comunitatii globale, inclusiv cind e vorba de minoritati sexuale, femei, persoane de culoare si toate celelalte grupuri nedominante de a caror continua marginalizare de fapt depinde sistemul sociopolitic si economic pentru care acest stat serveste ca pilon de baza. cred ca miza e undeva mult mai adinc decit de-a avea “diversitate” si “toleranta”.

eu voi participa la marsul de simbata pentru ca e important sa ne aliem si sa ne sustinem intre noi, dar sint 100% de acord cu textul asta: “Why I’m Not Going To Pride”.

romania si migrantii invizibili

Posted on by
Reply

“Migranţii invizibili din centrul de detenţie de la Otopeni”

– un text de Simina Guga si Amba Hurrya

Articolul a fost scris pe baza interviurilor realizate cu personalul administrativ al Centrului de Luare în Custodie Publică de la Otopeni în luna iunie 2012, precum şi a discuţiilor purtate cu persoane care se află sau s-au aflat la un moment dat în acest centru. Materialul este dedicat acestora din urmă.

Sistemele de detenţie au devenit o realitate comună în gestionarea fluxurilor de migraţie în statele europene, America de Nord, Australia şi nu numai. Detenţia migranţilor, reprezintă o nouă latură a sistemului de detenţie, care dă dreptul magistraţilor de a dispune luarea în custodie publică a străinilor, la propunerea Oficiului Român pentru Imigrări, fără ca aceştia să beneficieze de un proces efectiv şi fără a fi acuzaţi de comiterea unei infracţiuni. Reţinerea lor în aceste centre închise reprezintă o măsură administrativă de restrângere a libertăţii de mişcare, diferită din punct de vedere juridic de privarea de libertate, însă identică în realitate[1].

Modul în care ne raportăm la migranţi reprezintă o oglindă pentru tipul de societate pe care o construim şi felul de lume în care alegem să trăim.

Centrul de Luare în Custodie Publică de la Otopeni este o structură închisă, cu o capacitate de cazare pentru maxim 120 de persoane[2]: cetăţeni din state terţe depistaţi fără documente pe teritoriul României, indezirabili (care sunt presupuşi a pune în pericol siguranţa naţională sau ordinea publică) sau persoane împotriva cărora s-a dispus măsura expulzării (care au comis infracţiuni pe teritoriul României). Centrul a fost deschis în 1999, la momentul respectiv acesta găzduind atât persoane care urmau să fie returnate, cât şi solicitanţi de azil. În perioada 2002 – 2004 acesta a fost amenajat printr-un proiect Phare, finanţat de Comisia Europeană, fiind ulterior utilizat doar în scopul luării în custodie publică a migranţilor fără drept de şedere în România. Investiţii similare au fost făcute de Comisia Europeană şi în alte ţări, anterior aderării acestora la Uniunea Europeană. Un al doilea centru de acest gen se află în localitatea Horia, din judeţul Arad. Aceste două centre sunt administrate de Oficiul Român pentru Imigrări, aflat în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor. Continue reading →

despre violul din capul misoginilor

Posted on by
Reply

traim intr-o cultura a violului, intretinuta de formatori de opinie de la psihologi experti criminalisti (si profesori universitari) care ne invata ca e vina femeilor ca sunt agresate pina la antropologi/scriitori (si profesori universitari) care spun bancuri cu violuri la – mai nou – jurnalisti care compara o bataie la un meci de fotbal cu un “viol in care victima a facut tot posibilul sa ajunga in aceasta ipostaza”.

DAR mai sint ceva sperante cind un barbat sesizeaza problema cu respectivii jurnalisti:

De mult timp nu am citit un articol atât de dezgustător (este cel mai citit articol publicat vreodată în ziarul pretins respectabil, în realitate infestat de oameni dubioși cu simpatii legionare, Ziua de Cluj):
http://ziuadecj.realitatea.net/sport/cadu-a-fost-violata–90139.html

Cred că cineva ar trebui să facă o sezizare la CNCD.

Se pare că misoginismul vinde chiar și la nivel pur ideologic, fără context pornografic. În alte locuri, un ziar care ar publica așa ceva ar fi stigmatizat instant, iar redactoral șef ar fi forțat să demisioneze. Iar femeile ar boicota ziarul respectiv din ziua 2. Însă lipsa acută a simțului civic este universală aici, asta este valabil în cazul maghiarilor, românilor, femeilor, minorităților religioase, romilor, etc. etc.

— Eckstein-Kovács Balázs pe pagina Feminism Romania

articolul, intitulat “Cadu a fost violata!”, reuseste performanta de-a stringe laolalta multe din cele mai misogine si justificatoare-de-viol idei preconcepute despre victime si agresori care-au fost vreodata:

– victima “umblă goală, la miezul nopţii, prin parc”
– victima “e acolo, dezbrăcată, nemulţumită de patul de acasă”
– toti barbatii sint tentati sa violeze, insa nu duc “la capăt gândul pervers, conştienţi de repercusiunile gestului”
– violatorul e “cel care nu a mai suportat vânzoleala ţâţelor goale şi a trecut la fapte”
– “Violatorul va răspunde pentru faptă. Nici un complet de judecată nu va ţine cont de provocarea actului atâta timp cât desfăşurarea lui a însemnat o acţiune unilaterală.” (sigur ca da, deloc, niciodata)
– desi e drept ca victima n-ar trebui pedepsita, “eticheta de “curvă” venită din gura lumii, era suficient”

in plus, avem o prejudecata tacita despre viol pe care se bazeaza toata “satira” cu jucatorul “violata“: numai femeile pot fi violate (ca toate miturile misogine sa se poata aplica depinde de acest punct).

[o lista buna de mituri si realitati despre viol e aici.]

si care era evenimentul pe care mihai hossu il compara cu un viol?!? un meci de fotbal la care s-a lasat cu bataie pe teren cind unu’, Cadu, a incitat fanii din peluza dupa un gol iar altu’, Bornescu, “intr-o clipa de nebunie … l-a urmarit si l-a trantit cu pumnii la pamant” ca sa citam alt site de stiri.
iar mesajul de baza al articolului e nu despre viol ca act, despre agresor (cu care, apropos, simpatizam chiar daca n-avem ce-i face)… nu, mesajul e despre virginitatea de-acum compromisa a victimei (“Suntem alături de el, dar legea îl pedepseşte. Cât priveşte victima, mai poate ea de acum să susţină că e virgină?”).

deci am putea trage doua concluzii mari: 1. femeile in general si-o cauta cu luminarea iar multi barbati rezista barbateste nu pentru ca ar fi rau sa violezi ci pentru ca sint “conştienţi de repercusiunile gestului” si 2. bietul barbat care totusi cedeaza si comite un viol va trebui sa-si accepte pedeapsa, iar pentru victima “ajunge” ca de-aici incolo va fi considerata o curva. o mica mostra de problema ilustrata in presa cu un discurs anti-femei, pentru ca sintem atit de obisnuiti cu sexismul si cultura violului incit ideea ca femeile sint curve, violabile si vinovate pentru tot, ne poate ajuta sa construim metafore pentru conflicte intre barbati.

… dar, atentie, la sfirsitul articolului aflam ca “Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.” – e vesnica scuza a lasilor care vor sa fie lasati sa arunce cu urile si prejudecatile lor dar nu isi asuma nicio raspundere pentru gest (pacat ca Mihai Hossu, autorul acestui text, n-a mentionat in avans si “corectitudinea politica” a celor care ar indrazni sa se ia de “pamfletul” lui).

contra alergarii pe tocuri, nu contra femeilor cu tocuri

Posted on by
1

multe femei merg pe tocuri.
multe feministe merg pe tocuri.
tocurile sint si nu sint o “problema feminista”.

dar o cursa pe tocuri pentru femei, publicizata ca “unul din cele mai feminine evenimente de alergare” este clar ceva problematic. cind asta face parte dintr-un eveniment ca “Festivalul Urban Femei pe Matasari” care vrea sa rastoarne niste perceptii stereotipe despre femei, sa expuna “universul feminin in toata diversitatea sa” si a carui prezentare face referire la “cauzele umanitare pentru care femeile lupta” si “dezbateri privind rolul femeii in societate si seminarii pe teme controversate” – este mai mult decit problematic, e clar un misoginism camuflat in respect pentru “feminitate”.

pentru ca, nu-i asa, “feminitate” inseamna a purta pantofi cu toc si-a te incadra intr-un anumit tipar, ca femeie, chiar daca este un gest absurd si chiar daca-ti pune sanatatea in pericol; cum stim, babele rabda la frumusete. nu conteaza ca de zeci de ani incaltamintea folosita pentru alergat e proiectata si imbunatatita pentru a facilita aceasta activitate, iar aceasta incaltaminte este la polul opus pantofilor cu toc din toate punctele de vedere. nu, “feminitatea” e din alta dimensiune, nu cea a logicii, bunului simt si grijii fata de tine insati ca fiinta umana.

pentru ca, nu-i asa, daca le punem pe femei sa alerge nu poate fi decit pe tocuri.
asta inseamna ca promovam femeile in toata diversitatea lor.

eu as vrea sa vin cu o idee noua si provocatoare: de fapt, si femeile sint oameni. deci, si femeile pot fi atlete.

pina si nike, pe care ii intereseaza exclusiv profitul (si in niciun caz femeile si exploatarea lor) stiu asta:

doar organizatorii evenimentului “femei pe matasari” si clubul romanesc al maratonistilor amatori si organizatia beneva (“face sa fie bine in romania”) care au fost parteneri la cursa pe tocuri se pare ca n-au auzit.

personal, mai propun o idee provocatoare: nu este intimplator ca festivalul asta a fost gindit si organizat de un barbat. asa cum nu e intimplator ca desi regulamentul cursei pe tocuri spunea ca:

Aceasta competitie se adreseaza doamnelor si domnisoarelor care doresc sa ramana feminine chiar si intr-un cadru sportive. De asemenea, exista si o proba speciala, necompetitiva destinata domnilor care vor sa incerce sa fie “la inaltime”.

conform relatarilor din presa care au urmat evenimentului, crosul a fost cistigat de un barbat si cel mai interesant de punctat despre cursa a fost faptul ca au participat in total 2 barbati (la o proba separata “non-competitiva” la care au alergat in total vreo 4 persoane, dar asta nu se mai mentioneaza). nu se mentioneaza nici numele cistigatoarelor, nici ce pareri au avut participantele despre propria participare, ce le-a motivat, cum au fost cooptate, cum au resimtit participarea, cit de greu a fost. nimic. important e ca a fost un eveniment sportiv “feminin”: fara vocile acestor femei, ele si-au indeplinit rolul alergind pe tocuri, fiind “feminine”, si atit. se mentioneaza totusi ca au contramanifestat niste feministe (“Din spate, au venit feministele, care-au scandat “Rusine” si-au fluturat pancarte pe care scria “Cursa pe tocuri egal sexism”.”).

textul de fata e o incercare de a explica ce-a fost cu protestul asta. de fapt noi eram printre feministele (si feministii) care se adunasera – ce-i drept cu niste reticente feministe fata de intreg festivalul – pentru 2 discutii (“Si noi suntem femei! Femeile rome invizibile” si “Mai e nevoie de feminism?”) in fata la home matasari ca parte din eveniment. si-am fost dati la o parte ca sa poata incepe crosul. fiind deci acolo, noi nu am vrut sa facem parte dintr-un public care accepta si lua de bun evenimentul asta; intii le-am comunicat organizatorilor ca “sabotam” crosul pe pantofi cu toc, apoi am facut ad hoc niste pancarte, desi nici una nu era despre posibile glezne rupte cum am fi dorit, si am alergat si noi in urma concurentelor (atenti sa nu le impiedicam in niciun fel – la propriu sau la figurat – si sa nu protestam in vreun fel contra *lor*).

dar mi se pare important sa mentionez, cit se poate de onest, ca nici noi nu am facut tot posibilul sa vorbim cu femeile care au participat la cros. am incercat sa ne solidarizam si sa comunicam, sa spunem ca ipostaza asta pe tocuri e ok dar nu e singura ipostaza a femeilor. ma bucur ca macar in unul din articole se precizeaza ca la sfirsit noi le-am felicitat pe participante si le-am indemnat sa alergam “impreuna desculte”. dar nu stiu de unde au scos cei din presa ca am fi strigat “rusine”. nu cred ca a facut cineva asta; poate ca s-a strigat “rusine” in urma *noastra* (am auzit de la cineva “pe voi nu va aplaudam”). noi am incercat putin, si cu protestul si cu solidaritatea “feminina” dar n-am prea reusit. si n-am reusit nici sa explicam pe loc exact despre ce e protestul nostru. poate data viitoare. :)

— later edit: citeva texte despre femei, sport si femininitate:

“Women in Sport: Gender Stereotypes in the Past and Present” (PDF)
“Women Athletes: Choose Between Strong and Sexy”
“Feminizing Women’s Sports Teams”
“The Olympic Games are obsessed with policing femininity”
“Opposing Views of Nike’s Support of Women”
“Media Flash: Just Doing Advertising, or Are They? Nike’s Demeaning Messages Towards Women”

— edit 27.06: au mai scris despre acelasi subiect si Tudorina si Iulia

-poze de la feminism-romania-

unde este “adevaratul” razboi impotriva femeilor

Posted on by
Reply

“The Worst Places to be a Woman”: un slideshow in revista Foreign Policy (intr-un “Sex Issue”) cu harti despre citiva indici privind drepturile femeilor in lume:

  • – Discrepanta in educatie
  • – Inegalitate in legi/practici legate de familie
  • – Participarea femeilor la guvernare
  • – Casatoria timpurie pentru femei: legi si practici
  • – Mortalitate maternala
  • – Siguranta fizica a femeilor
  • – Poliginie
  • – Preferinta pentru fii si raportul femei-barbati

Este interesant de vazut ca Romania se plaseaza printre ultimile in mai multe din aceste categorii.

Dar pe langa concluzii despre care locuri sint cele mai dezavantajoase pentru femei, o analiza excelenta care trebuie citita si luata in considerare despre discursul si demersul acestui “Mapping the places where the war on women is still being fought” si axarii pe Orientul Mijlociu – cu o referinta foarte utila la situatia post-’89 din Europa de Est:

“Let’s Talk about Sex”

[…] It is commendable that Foreign Policy highlights the all too common silence about sex and gender politics in its own pages. Hopefully, this is the beginning of a serious and continued engagement, rather than a one off matter. Despite the editors’ good intentions, however, Foreign Policy disturbingly reproduces much of the dominant and sensationalist discourse about sex in the Middle East. The “Sex Issue” leaves much to be desired.

To begin with, it is purportedly about how sex shapes the world’s politics. But with the exception of one article that urges US foreign policy makers to understand women as a foreign policy issue and a target of their “smart-power arsenal,” its focus is almost exclusively on Iran, the Arab world, and China. Thus “the world” is reduced for the most part to Arabs, Iranians, and Chinese—not a coincidental conglomeration of the “enemy.” The current war on women in the United States is erased.

[…]

Many writers and activists have called El Tahawy to account for erasing women’s histories. For Arabs, like all peoples, have histories that one must engage, as Lila Abu-Lughod reminds us, in order to understand the “forms of lives we find around the world.” Critics have pointed to the long history of the Egyptian women’s movement and that formative moment in 1923 when Huda Sha‘rawi took off her face veil at the Ramses train station. This is a useful point to revisit, if only to reflect on why the liberalism that Sha‘rawi and her cohorts fought for—men and women—drastically and resoundingly failed. One reason, and there are many, was that liberalism resonated with only a small elite. As Hanan Kholoussy points out, women under domestic confinement who like Sha‘rawi were expected to don the face veil made up only two percent of Egypt’s five million females at the end of the nineteenth century.

One would have to also critically and historically engage how women’s movements have been implicated in the policies and longevity of authoritarianism. After all, the two countries where women enjoyed the broadest scope of personal status law were Tunisia and Egypt, before the recent revolutions. Indeed, of all the countries of the Arab world, it was only in Tunisia and Egypt that a woman could pass her citizenship on to her children if she was married to a foreigner. (In Egypt there was a small qualification for women married to that other other, the Palestinian; post-revolutionary Egypt has, at least in law if not in practice, done away with this exception).

How can we account for these legal achievements under authoritarian regimes? We could turn to the source of El Tahawy’s inspiration: Fareed Zakaria’s “Why They Hate Us: The Politics of Rage.” There, Zakaria’s muddled logic counsels: “we have to help moderate Arab states, but on the condition that they embrace moderation.” As Mahmood Mamdani and Lila Abu-Lughod often write, moderate Islam has often been produced on the wings of women’s and minority rights.

We can also look to the experiences of feminists and women’s activists. Rema Hammami and Eileen Kuttab have shown that in the Palestinian context, the women’s movement lacked a coherent strategy linking gender equality to democracy. The women’s movement thus appeared to be sponsored by the Palestinian Authority; its fate became dependent on that of the political system. In 1999, Hammami and Kuttab warned:

Examples are myriad—eastern Europe and the former Soviet Union saw massive attacks on women’s rights issues after the fall of communist regimes because they came to be associated with other undemocratic and unpopular regime policies. Turkey, Algeria, Egypt are situations where you have small women’s movements whose popular legitimacy is lost because over time they have been seen as linked to or sponsored by authoritarian secular regimes.

Is it liberalism then that will fight off the misogyny of authoritarianism? Is the much-feared Islamist summer the real enemy here? And if so, how do we explain that it is women just as much as men, as Shadi Hamid has noted, who have gone to the ballot box and voted Islamists into power?

[…]

The battle against misogyny does not follow a “men hate women” formula. It cannot be reduced to a generic battle of the sexes spiced with a dose of Islam and culture. It cannot be extracted from the political and economic threads that, together with patriarchy, produce the uneven terrain that men and women together navigate. It is these lessons that one would have to engage before meting out an indictment about the politics of sex, much less envisioning a future of these politics. There is no one answer because there is no single culprit, no single “culture” or “hatred” that we can root out and replace with “tolerance” or “love.” Similarly, the absence of a sustained and critical attention to sex and gender cannot be solved, syllabus style, by a separate glossy special “Sex Issue,” the content and form of which reproduce what it purports to critique.

putin mai mult de 8 martie…

Posted on by
1

un text preluat cu permisiune de pe blogul Tiger Beatdown

textul original:
“Show them how to resist: Connecting girls, inspiring futures”
de Flavia Dzodan, 8.03.2012;
— despre Flavia

Astazi m-am trezit cu un sentiment de disconfort. E Ziua Internationala a Femeilor si ar trebui sa sarbatoresc. Cateva persoane mi-au urat “8 Martie fericit”. Totusi, nu pot fi fericita. Nu stiu cum sa ma bucur de o zi pe care presa o promoveaza printr-o categorie hegemonica, universalizata: “femeia”, in timp ce problemele femeilor ca mine sunt prezentate prin stereotipuri rasiale si tarile din care vin femeile ca mine sunt condamnate ca fiind “inapoiate”, “necivilizate”, “corupte”. Femeia generica pe care o sarbatoreste presa in aceasta zi se inscrie intr-o definitie ingusta a femeii, data de normele heterosexualitatii, identitatii de gen “cis”, identitatii rasiale “albe” si corpului cu abilitati depline. Femeia sarbatorita se potriveste la aceste stereotipuri care reprezinta doar pe o mica parte din toate femeile. In cazurile rare in care presa mainstream scoate in prim plan realizarile unor femei diferite, o face aproape intotdeauna pentru a ne “alteriza”, pentru a ne prezenta ca fiind unice, o abatere de la norma, o exceptie. Astazi, presa mainstream ne va spune “Uite la femia asta africana! Uite ce-a facut pentru poporul ei!” Africa, acel continent-tara, populat de femei africane, o colectivitate omogena lipsita de diferente, de nuante, de distinctii politice sau culturale. Sau ni se va spune sa ne uitam la o anume femeie imigranta! Uitati-va la ea, a reusit!, sau cu alte cuvinte e si ea ca “noi”, a reusit in termenii “nostri”, jucand dupa regulile “noastre”.

Si totusi, tot ce vreau sa fac e sa opun rezistenta. Nu vreau sa iau parte la aceasta promovare universalizata a “femeii”. Nu vreau nicio sarbatorire sau avansarea continua a acestor valori mainstream ca fiind singurul tel de dorit.

Asa ca atunci cand Gender Across Borders a venit cu intrebarea “Cum putem noi, la nivel cultural si ca membri ai comunitatii globale, sa implicam, educam si inspiram fetele intr-un mod pozitiv?”, am stat mult pe ganduri. Eu nu ma vad pe mine insami ca fiind nici o sursa de inspiratie, nici cineva care ii educa pe altii. Nu pentru ca nu cred in aceste ipostaze dar pentru ca nu cred ca sunt destul de calificata sa le indeplinesc. Vad ambele ipostaze ca o responsabilitate mult prea mare. Le iau foarte in serios. Si singurul mod rezonabil in care imi pot imagina sa inspir sau sa educ pe cineva e prin rezistenta.

Problema cu a opune rezistenta e ca de multe ori acest lucru e prezentat de presa ca fiind ceva mare si de speriat, ceva facut de “extremisti”. Rezistenta e infricosatoare! Nu vrei ca lumea sa te perceapa ca pe o radicala! Ii vei aliena pe oameni! Si atunci vei ramane singura si nu te va mai asculta nimeni… Si exact asta e motivul pentru care eu o fac, pentru ca daca este o mostenire pe care o putem lasa generatiei viitoare de femei, aceasta ar fi ca rezistenta e singura cale pe care putem porni schimbarea. Singurul mod in care ne putem asigura ca schimbarea va avea loc e prin acte de rezistenta active si constiente, indiferent cat de mici sau personale ar fi ele.

De multe ori ni se spune ca pentru a putea opune rezistenta, trebuie sa participam in actiuni de o anume amploare; rezistenta nu e individuala, este rezultatul unui efort colectiv si ar trebui sa serveasca unei cauze. Toate aceste lucruri sunt adevarate, dar mai sunt si acte mici prin care putem rezista. Cateva modalitati in care le putem inspira pe fete sa reziste/sa actioneze/sa nu se supuna:

* Sa vorbim despre diferente si sa traim zi de zi prin aceste valori. Singura cale pe care putem ameninta paradigma dominanta pentru “femei” bazata pe hetero-cis-normativitatea corpurilor deplin abile si a identitatii “albe” este sa le facem vizibile pe acele femei care nu i se conformeaza. Actiunile noastre, relatiile noastre, ideile noastre si pozitiile noastre politice trebuie sa intruchipeze si sa reflecte aceste diferente.

* Sa-i pretuim pe cei lipsiti de ambitie din jurul nostru. Ni se spune intotdeauna ca trebuie sa reusim. A fi femeie inseamna sa obtii ceva, sa aspiri, sa doresti. Ni se spune ca asta este modul in care vom reusi sa obtinem egalitatea. Dar aici trebuie sa pun intrebarea, egalitate fata de cine? Ce inseamna sa reusesti intr-un sistem care promoveaza perpetuarea violentei in numele extinderii pietei? Da, diferenta de salarii conteaza. Dar conteaza si fetele care nu au ambitia unei cariere, cele care vor doar sa scrie poezii, sau cele care vor sa lucreze cu mainile lor, cele care vor sa traiasca o viata care nu se conformeaza fortelor pietei sau castigurilor financiare. Toate aceste fete merita sa le fim suport si mentori.

* Sa pretuim si sa cultivam furia tinerelor. Crestem cu ideea ca furia e ceva rau. Fetele cuminti nu isi exprima furia, fetele cuminti sunt dragute, sunt cooperante, ele fac pe plac. E timpul sa privim altfel aceasta furie. De ce suntem asa de porniti sa suprimam furia cand pentru multa lume ea e singura emotie ce le-a mai ramas, in fata nedreptatii? De ce ar trebui ca tinerele femei sa para servile si docile cand ele sunt in mod evident supuse violentei si inechitatii? De ce nu poate furia sa fie un motor legitim pentru abodarea noastra politica? Schimbarea nu va veni pentru ca cerem voie, schimbarea se va intampla pentru ca nu mai lasam nicio alternativa.

* Sa facilitam supravietuirea si strategiile de grija de sine. Acest lucru nu poate fi accentuat destul si mi-as dori sa ma fi invatat si pe mine cineva despre asta cand eram mica. Pentru multi, grija de sine este actul cel mai radical. Intr-un mediu care promoveaza ideea ca numai unele vieti sunt valoroase si merituoase, a supravietui si a te dezvolta sunt acte revolutionare.

* Sa conducem fiind noi insine un exemplu. Facem ce putem, nu neaparat ce vrem. Pentru ca suntem imersati intr-o lume care ne face complici in perpetuarea acestor probleme, uneori e usor sa pierdem din vedere anumite lucruri. Nu putem sa scapam, sunt sigura de asta. Dar putem sa traim pe baza unor principii care devin practica noastra politica: nu criticam corpurile altora, luam pozitie impotriva rasismului, pretuim toate corpurile si le celebram in toata frumusetea si complexitatea lor, respectam alegerile si sexualitatile oamenilor, suntem noi insine schimbarea pe care ne-o dorim. Asta e, cred eu, una din cele mai valoroase cai pe care putem sa inspiram si sa educam; nu prin declaratii pompoase ci prin micile acte de nonconformism de zi cu zi. Daca personalul e politic, atunci actiunile noastre ar trebui sa reflecte conceptiile noastre.

Nu prea cred in fericire. Sau cel putin, nu in ceea ce ni se spune adeseori despre fericire. Pentru mine, ideea de a atinge la un moment dat o stare continua de fericire pare prea lunecoasa, prea distanta. In schimb prefer bucuria. Acele mici momente in care avem experienta unei legaturi, in interiorul nostru si cu ceea ce ne inconjoara, cu ceilalti. Si daca e un lucru pe care l-as darui fetelor ca sursa de inspiratie, ar fi asta: sa aiba experienta bucuriei in viata lor, sa caute bucuria si sa traiasca in bucurie. Pentru ca lumea in care traim poate fi un loc plin de bucurie si imi doresc sa fie asa pentru toti.

traducere r.

De câţi profesori e nevoie pentru a spune un banc sexist?

Posted on by
1

Două texte despre anomia societăţii româneşti şi bancurile cu violul, dintr-o altă perspectivă

 

  • Despre profesori anomici. Sau cum au devenit glumele despre viol un instrument retoric firesc în analizele sociale
    — Mona

    Analiza socială la care mă refer este articolul scris the Vintilă Mihăilescu în Dilema Veche nr.415, 26 ianuarie – 1 februarie 2012, intitulat “Anomia, violul şi mamaliga”.

    În acest articol, domnul Mihăilescu încearcă să ne explice care sunt cauzele protestelor începute în ianuarie. Se pare că societatea românească, asemănată cu un elefant bolnav, ar suferi de anomie. Dacă va repugnă acest concept al lui Durkheim, aşa cum autorul pare a şti cu certitudine, e pentru că “discursul public romanesc” are oroare de concepte. Cum domnul Mihăilescu vrea să se ferească de etichetă de “elitist”, ne trimite la o definiţie a conceptului găsită de dumnealui la un “simplu search pe Google”.

    Pe scurt, această anomie e o stare a societăţii în care regulile sociale devin laxe, dispar valorile împărtăşite şi, drept urmare, indivizii par a se regăsi într-o stare de vid de sens în toate acţiunile lor. De aici şi suicidul anomic. Doar că, se pare, indivizii mai pot reacţiona şi altfel la situaţia anomică. Ei se pot răzvrăti. Cam asta s-a întâmplat, explică Vintilă Mihăilescu, şi cu societatea românească, sau cel puţin cu acea parte care a ieşit în străzi să protesteze. Anomia societăţii româneşti e de fapt un alt nume pentru cele trei boli ale elefantului – comunism, corupţie, criză, care au fost tratate cu anticomunism, anticorupţie şi austeritate.

    Tratamentele de anticomunism şi anticorupţie, ne spune domnul Mihăilescu, par a fi eşuat. În ce priveşte boala crizei economice însă, problema pare a fi nu tratamentul de austeritate. Deşi afectat puternic de acesta, elefantul se ţine încă pe picioare. De ce totuşi a rupt elefant gardul, aflăm mai jos:

    “La toate acestea se adaugă un “agent patogen” la care Durkheim nu s-a gîndit vreodată: dispreţul. Or, demnitatea dispreţuită doare mai tare decît orice boală! Exacerbînd anomia, actuala putere a făcut-o cu un dispreţ suveran şi explicit faţă de “viermii” societăţii pe care o conduce. Chiar şi reţeta străveche a tiraniei eficiente – “pîine şi circ” – a fost încălcată cu dispreţ, a devenit întîi “fără pîine”, apoi “fără circ”, iar ca bonus i s-a dat societăţii cu tifla. Austeritatea, una dintre suferinţele sociale majore impuse societăţii româneşti (nu discut cît de utile) se tratează oriunde cu solidaritate (chiar dacă adesea demagogică): “fraţilor, sîntem cu toţii în aceeaşi oală, împreună vom reuşi să ieşim!”. Or, după cum rezuma excelent Corina Drăgotescu într-o emisiune, “cuvîntul «împreună» a dispărut din vocabularul puterii în ultimii doi ani”. În alţi termeni, o respectabilă pensionară exclama consternată în Piaţa Universităţii: “omul ăsta nu ne-a iubit niciodată!”. Ceea ce îmi aduce aminte de un vechi banc decoltat, din care pot să reproduc însă morala: “viol, viol, dar barem uită-te în ochii ei!…”

    Problema, se pare, nu e neapărat austeritatea, iar domnul Mihăilescu se abţine de la a discuta cât de utile sunt măsurile de austeritate. Problema societăţii e că puterea dispreţuieşte un popor şi aşa chinuit de austeritate, în loc să-i întreţină o anumită iluzie a solidarităţii. Cam asta crede domnul Mihăilescu că se înţelege din ce spune Corina Dragotescu şi pensionară din Piaţă. Şi cam de asta îi aduce aminte “morală” (!) unui banc “decoltat”(!) despre un viol care ar putea fi suportat măcar dacă violatorul ar putea mima un semn da afecţiune faţă de victimă. Ce e problematic în asta? Continue reading →

Protest de Ziua Internationala pentru Eliminarea Violentei Asupra Femeilor

Posted on by
Reply


STOP violenţei asupra femeilor!

CAND?
Pe 25 noiembrie, 16.00-18.00.

UNDE?
In fata Parlamentului Romaniei, Camera Deputatilor, Parcul Izvor.

PENTRU CE?

Ordin de protectie.
Ordin de restrictie.
Adaposturi bugetate.

MANIFEST: STOP violentei asupra femeilor!

Ne-am saturat de tacere!
Ne-am saturat ca violenta sa fie considerata o problema personala si privata. Este o problema politica.
Ne-am saturat de politicieni care sunt complicii agresorilor, nu reprezentantii victimelor.
Ne-am saturat de dezinteresul parlamentarilor care trebuie sa adopte o lege ca sa protejeze in mod real, nu fictiv victimele.
Ne-am saturat de politicieni care nu inteleg ca democratia nu este compatibila cu violenta impotriva femeilor.
Ne-am saturat de reprezentanti ai institutiilor care se plang ca nu pot face nimic.
Ne-am saturat ca femeile sa fie amendate pentru ca au tulburat cu strigatele lor linistea publica.
Vrem ordin de protectie.
Vrem ca agresorul sa fie evacuat din casa.
Vrem adaposturi, platim taxe si impozite.
Vrem interventie rapida a institutiilor.
Vrem amenzi si condamnari pentru agresori.
Vrem certificat medico-legal gratuit.
Vrem ca femeile sa fie in siguranta si acasa si pe strada.
Vrem ca dreptul la viata, la integritate fizica si psihica sa fie respectate si protejate asa cum prevede Constitutia Romaniei (articolul 22).

Atragem atentia ca:

Violenta nu se intampla rar si doar in situatii de stres exceptional.
Violenta nu afecteaza doar femeile din mediul rural.
Violenta nu afecteaza doar femeile cu un nivel scazut al educatiei.

DE CE?
Continue reading →

“Dragele mele panarame!” sau – Feminism trait la Marsul Panaramelor

Posted on by
Reply

de Carmen

In Romania feminismul nu e “cool”. In cel mai bun caz, orice discutie pe teme ce tin de interesele specifice ale femeilor incepe cu “nu sunt feminista, dar…”. In rest, feminismul este respins din start, etichetat si stereotipizat. Mai grav este ca oamenii isi permit sa-si dea cu parerea fara sa fi citit un cuvant despre teoria feminista.

In acest context potrivnic s-a intamplat o minune: putinele feministe ale Romaniei s-au unit si au organizat un eveniment unic in peisajul romanesc postdecembrist. Rezultatul: s-a mediatizat in mod pozitiv o actiune feminista, identificata ca atare, fara stereotipuri si mesaje negative. Las istoria sa inregistreze acest eveniment si sa-l puna intr-un context, eu vreau sa vorbesc despre impactul pe care l-a avut asupra mea.

A fost inaltator si eliberator sa stau la aceeasi masa cu femei cu care impartasesc aceleasi conceptii despre lume si aceeasi implicare civica. Fara sa fie nevoie sa ma justific, fara sa fie nevoie sa ma explic, discutand aceeasi limba si intelegandu-ne perfect, fara argumente suplimentare obositoare. Pentru ca asta simteam in ultimul timp: oboseala. Am obosit sa le explic oamenilor de ce sunt eu feminista, sa le contracarez necunoasterea si argumentele stereotipizate. Sa le fac pe prietenele mele sa inteleaga ca lipsa femeilor din viata politica le afecteaza direct, in moduri si contexte pe care ele nu le percep. Sa-i fac pe prietenii mei sa inteleaga ca nu am nimic cu barbatii si sa le tai elanul atunci cand fac glume misogine. Sau sa-mi exprim singura indignarea fata de declaratiile sexiste ale vreunui politician sau fata de vreo reclama sexista, fara ca cei din jurul meu sa impartaseasca aceeasi reactie.

La Marsul Panaramelor am simtit naturalete si normalitate. Am simtit ca sunt la locul potrivit, la momentul potrivit. A fost ca o gura de aer proaspat de munte intr-un oras poluat. Femei si barbati care au constiinta de sine, care se pozitioneaza activ in societatea de astazi, care fac alegeri si si le asuma. O minoritate iesita din mainstream-ul zdrobitor si-a facut auzita vocea.

Dragele mele panarame, my dear sluts, ce bine ca ne-am gasit!

Am organizat Marsul Panaramelor timp de 7 saptamani. Un grup de 15 femei exceptionale. Doar cu resursele noastre de timp dupa programul zilnic de munca si cu energie maxima. Ne-am incurajat reciproc atunci cand ne intristau comentariile si reactiile negative de pe Facebook. Ne-am bucurat impreuna atunci cand demersul nostru a fost inteles si sustinut. Am obosit impreuna atunci cand terminam intalnirile dupa ora 22:00. Am fost stresate impreuna atunci cand asteptam verdictul Primariei pentru autorizarea marsului. Am avut cosmaruri inainte de mars. Iar in ziua marsului am avut impreuna un imens gol in stomac. Umplut instant cu satisfactia rezultatului.

Pe langa marsul in sine, am facut impreuna un exercitiu necesar si ne-am asumat manifestul: am revendicat apelativele, le-am golit de puterea lor de a ne rani si ne-am imunizat pentru totdeauna. Panarama, curva, tarfa, nu mai inseamna nimic, sunt doar litere si sunete. Sper ca toti participantii si sustinatorii Marsului Panaramelor sa zambeasca strengareste la auzul acestor apelative. Stim atat de bine de ce!

——–
(credit video Andrei Dascalescu)

cateva reactii dupa mars:
“Marsul Panaramelor/Slut Walk Bucuresti 2011, Poze si Video” @ AmAles.ro
“Marsul Panaramelor – STOP agresiunii impotriva femeilor” @ 9am.ro
“Bravo, Panaramelor!” de Gabi Cretu
“Slut Walk у Бухаресті” pe un blog feminist din Ucraina

si mai multe din partea organizatoarelor:
“Iluzia Cuminteniei” (de Alice),
“Dialectica si consecventa feminista la Marsul Panaramelor” (de Ioana),
“Marsul Panaramelor a costat 500 de lei!” (de Ilona)