ca si anul trecut, eu voi participa la marsul diversitatii. pentru ca pe de o parte vreau ca miscarea lgbtq sa fie in mainstream, iar anul asta ma bucur ca programul gay fest include o preocupare cu diversitatea (etnica, de gen si identitate etc.) in cadrul festivalului.
totusi, ca si anul trecut, am mari retineri ca mesajul unui astfel de “mars al diversitatii” e ceea ce vreau cu adevarat sa sustin.
sigur tot ce vrem e sa fim “acceptati”, “tolerati” si sa aratam ca “ne confruntam cu acelasi probleme ca si heterosexualii”?!
si nu pot sa nu ma intreb exact cu cine ne aliem si sub ce umbrela.
– academia catavencu si romania libera, doua publicatii romanesti care in alte cazuri au mizat pe misoginie si homofobie, sint parteneri ai gayfest anul asta; e ok, dar n-am nicio incredere in sustinerea lor si ma tem ca se pot folosi de alianta asta pe viitor pentru a-si legitimiza pozitia de formatori de opinie in alte contexte, cind vor reveni la opinii.
– ma bucur ca in 2012 loredana sustine in mod deschis gay fest-ul si sper ca asta sa contribuie la vizibilitatea si acceptarea evenimentului, dar nu pot sa nu tresar nu cind o face folosind ea insasi imagini stereotipe ca “Ei sunt foarte creativi si intotdeauna am avut in ei niste prieteni adevarati.” (sper ca se refera si la femei, macar.)
– am o problema cu faptul ca partenerii principali ai evenimentului sint un club, o agentie de turism austriaca, fundatia unei banci austriece, ambasada britanica si ambasada s.u.a..
– si, da, sint de acord cu ambasadorul s.u.a. ca “Multe persoane nu cunosc faptul că primele marşuri ale lesbienelor, homosexualilor, bisexualilor şi transsexualilor, ce au avut loc în 1970, s-au organizat pentru a comemora un an de la revolta de la Stonewall, din iunie 1969.” si ca “Lesbienele, homosexualii, bisexualii şi transsexualii din SUA şi din întreaga lume au realizat progrese enorme în eforturile de obţinere a egalităţii şi acceptării de către societate, însă în multe ţări sunt şi în prezent persecutaţi, discriminaţi sau chiar condamnaţi la moarte. Acest marş este nu doar o ocazie de a privi în urmă şi de a ne aminti câte progrese a obţinut comunitatea LGBT, ci şi o ocazie de a privi spre viitor şi a identifica provocările cu care se confruntă homosexualii şi transsexualii din întreaga lume.” si chiar ma bucur sa vad aceste lucruri mentionate undeva, de cineva – DAR TOTUSI nu pot sa trec cu vederea faptul ca acceasi persoana este reprezentantul unui stat ale carui politici, interne si externe, au un puternic efect nefast asupra comunitatii globale, inclusiv cind e vorba de minoritati sexuale, femei, persoane de culoare si toate celelalte grupuri nedominante de a caror continua marginalizare de fapt depinde sistemul sociopolitic si economic pentru care acest stat serveste ca pilon de baza. cred ca miza e undeva mult mai adinc decit de-a avea “diversitate” si “toleranta”.
eu voi participa la marsul de simbata pentru ca e important sa ne aliem si sa ne sustinem intre noi, dar sint 100% de acord cu textul asta: “Why I’m Not Going To Pride”.
Despre “Gay Pride”-urile de la Budapesta şi Bucureşti din anul acesta
— de lukacs si bujor —
Cazul Budapesta
Comunitatea LGBT din Ungaria a fost reprezentată în acest an la Pride (18 Iunie) de un mesaj care a pus accentul pe identitatea naţională şi consumerism. Mai mulţi activişti au reacţionat la această direcţie politică, abordând critic, în mai multe ocazii, valorile adoptate recent de organizatorii celei de-a şaisprezecea ediţii a Pride-ului: naţionalismul, familia nucleară, masculinismul, monogamia şi nu în ultimul rând, comercializarea crescută a evenimentului. Ultima campanie pentru Pride a demonstrat cum organizatorii maghiari au decis să se folosească de formele de opresiune existente în societate pentru a promova o anumită normalitate în acord cu politicile conservatoare din Ungaria.
Începând cu petrecerea oficială de deschidere, intitulată Hungarikum, unde s-au servit băuturi şi gustări tradiţionale, mesajul a fost fără echivoc: „Să arătăm lumii ce înseamnă viaţa gay maghiară printr-o petrecere imensă în onoarea Preşedinţiei UE maghiare!” (aici, traducerea noastra) De asemenea, videoclipul oficial al deschiderii evenimentelor legate de Pride a iscat vii controverse prin discursul naţionalist şi neoliberal promovat.
Deşi acest videoclip a vrut să fie o glumă la o reclamă la bere, realizatorii săi au reuşit să păstreze, ba chiar să întărească, aspectele de mândrie naţională într-un moment sensibil, când maghiaritatea este definită în special prin opoziţie cu romii din Ungaria (percepuţi ca ne-maghiari) şi este calul de bătaie al conservatorilor de la putere şi al grupărilor fasciste tot mai numeroase şi agresive.
Mai mult, înainte de marş, Rainbow Foundation a solicitat participanţilor purtarea unei cocarde în piept cu steagul tricolor maghiar şi cu steagul curcubeu, pentru a reafirma apartenenţa participanţilor la culorile naţionale:
În cadrul workshopurilor din interiorul Pride-ului, analizele critice şi îngrijorările multor activişti referitoare la deviaţiile naţionaliste au fost primite cu răceală (nu putem include toate vocile, vrem să relansăm conceptul de maghiar într-un mod mai larg, ne vom gândi la aceste doleanţe pentru evenimentele din 2012 etc.) sau chiar cu brutalitate (unul dintre organizatori a calificat criticile drept speculaţii fără fundament şi asumpţii absurde). Pe de altă parte, organizatorii au exprimat o încredere oarbă în autorităţi şi mai ales în poliţie. Cu o zi înainte de marş, organizatorii nu aveau datele elementare pentru protecţia participanţilor: nu se ştia dacă se vor folosi garduri, ce se va întâmpla în cazului unei blocade a homofobilor, care va fi modalitatea de părăsire a marşului la final etc. Dar în tot acest timp, ni se cerea o încredere totală în forţele de ordine şi în buna lor judecată. Mulţi activişti internaţionali au simţit lipsa de siguranţă în acele momente, ceea ce s-a adeverit şi la final, când mai mulţi activişti austrieci au fost atacaţi de un grup fascist într-o acţiune premeditată. Mai apoi, persoanele atacate au fost interogate de poliţia maghiară timp de şase ore şi au fost acuzate de atac, la intervenţia reprezentanţilor Jobbik. Vezi mai multe detalii aici, aici şi aici (în engleză).
Tendinţele conservatoare s-au făcut simţite încă odată, la o altă petrecere oficială, cu o seară înainte de Pride. Clubul Alter Ego a găzduit The Stonewall Party, în cinstea revoltelor pentru drepturile LGBT din SUA. Ironic, la această petrecere accesul a fost interzis pentru trei femei trans de etnie romă din Gyöngyöspata (satul în care romii au fost ţinta hărţuirii paramilitare pentru mai multe luni în acest an, vezi aici). Motivele invocate de club pentru interdicţie au fost controlul facial şi igiena. Organizatorii evenimentului au reacţionat tardiv şi fără efecte la acest caz evident de rasism, deşi mai mulţi activişti s-au mobilizat şi au protestat la faţa locului.
Drept urmare la toate aceste incidente, s-a format în interiorul marşului o prezenţă critică (the pink block) susţinută de activiştii queer maghiari, transnaţionali, feminişti şi antifascişti. Printre mesajele folosite s-au regăsit: Solidaritate Roma-LGBT; Fără homofobie, fără transfobie; Roma trans, alter egoul meu; Capitalism = Patriarhat = Rasism; Nu sunt maghiar: şi ce dacă?; Mai multe iubiri, mai multe genuri; Monogamia nu este destin. Culoarea roz adoptată a avut scopul de a reaminti de exterminarea bărbaţilor gay din timpul Holocaustului (triunghiul roz impus în lagărele de concentrare) şi de nevoia de a uni diferitele grupuri marginalizate şi atacate vehement de conservatorii din regiune şi din întreaga Europă. Atmosfera de revoltă queer internaţională anti-rasistă, anti-capitalistă şi feministă a avut scopul de a reconfigura un eveniment major precum Budapest Pride. De asemenea, nevoia de a face auzite vocile critice asupra agendei conservatoare, consumeriste şi exclusiviste nu a ţinut cont de cerinţele explicite ale poliţiei de a nu provoca şi de a păstra limitele decenţei. Frivolitatea a fost la ea acasă pe străzile Budapestei. Aceste evenimente legate de reprezentarea comunităţii LGBT în Ungaria au arătat în mod explicit nevoia de mai multă atenţie şi de reacţie spontană la relaţiile de putere inegale, la discriminare şi opresiune, mai ales când apar în comunităţile din care facem parte. Susţinerea comunităţii LGBT coincide cu susţinerea comunităţii rome şi cu expunerea naţionalismului, homofobiei, transfobiei şi a rasismului.
Aşa cum mult aşteptata petrecere de final de Pride a parafat succesul de anul acesta şi colaborarea perfectă cu autorităţile, este interesant cum reacţiile politice identitare au fost generate în preajma petrecerilor din saptămâna Pride-ului. Chiar dacă pentru o anumită categorie de bărbaţi albi gay cu o situaţie materială satisfăcătoare, mantra neoliberală de agenţie, alegere, petrecere rămâne dominantă, întrebările referitoare la ce corpuri nu au acces la politicile progresiste liberale din Estul Europei trebuie adresate. Ce corpuri nu pot trece bariera de control, ce corpuri sunt în exces, ce corpuri sunt păstrate invizibile, ce corpuri vor fi adresate anul următor? De asemenea, trebuie să chestionăm centralitatea acestui bărbat alb care reprezintă naţiunea, vrea familie, casă şi copii, câştigă bine şi colaborează bine cu autorităţile în cadrul activismului de stânga.
Cazul Bucureşti
Şi în România, marşul organizat în cadrul evenimentului GayFest, cu denumirea oficială de “Marsul diversităţii”, este conceput de organizatori (asociaţia ACCEPT) ca un exemplu de “activism politic” pentru drepturile omului însa devine mai degrabă un eveniment axat pe o mainstream-izare “cu orice preţ”. Colaborarea cu forţele de ordine – motivată de experienţe din anii trecuţi cu atacuri violente asupra participanţilor din partea unor contra-protestatari – are efectul de a izola total participanţii la marş şi astfel micşorează impactul pe care l-ar putea avea asupra publicului, semnificaţia politică şi vizibilitatea urmarită prin această acţiune. Pentru parada gay de la Bucureşti din 4 iunie 2011, măsurile de securitate au fost asemănătoare celor de la Budapesta: traseul marşului a fost delimitatat cu garduri şi flancat de jandarmi şi maşini pe tot parcursul său; la intrarea în coloană, participanţii au primit fluturaşi prin care erau informaţi privind precauţiile necesare – dar ca şi la Budapesta, toate aceste măsuri nu au fost suficiente pentru a preveni incidente violente ce au urmat imediat dupa marş (info, comentarii). Ca şi în anii precedenţi, în mass media romanească s-a pus accentul pe prezenţa travestiţilor imbrăcaţi extravagant, a jandarmilor şi a susţinătorilor din străinatate, şi pe faptul ca Pride-ul se desfasoară în aceeaşi zi cu “marşul pentru normalitate” organizat de Noua Dreaptă, celor două evenimente – cel pro-diversitate si cel homofob – fiindu-le acordată aceeaşi atenţie (o revistă a presei post-marş se poate citi aici). Spre deosebire de Budapesta, la Bucureşti discursurile cu tentă naţionalistă nu s-au regasit nicaieri în cadrul Pride-ului (conflictul de interese dintre cei care militează pentru drepturile persoanelor LGBTQ şi dreapta conservatoare, naţionalistă şi ultrareligioasă este bine stabilit şi nu ar putea fi înlăturat retoric); aici încercarile de a valida şi legitimiza cauza au constat din scoaterea în evidenţă a susţinerii internaţionale, din partea ambasadelor, a unor politicieni străini şi în măsura mai mică a Amnesty International. Dintre grupurile care au participat în mod oficial cele mai vizibile au fost ambasadele câtorva ţari (înainte de marş se distribuiau steguleţe, atât cu curcubeul care simbolizeaza cauza “gay” cat şi cu cateva steaguri naţionale). Dar în cadrul marşului nu erau foarte vizibile alte grupuri iar diversitatea participanţilor nu a părut sa-i preocupe în mod special pe organizatori – nici în materialele promoţionale, nici în timpul marşului. Ca şi în alţi ani, aliaţii heterosexuali au constituit un procent semnificativ din participanţi, în timp ce nu se poate vorbi de o adevarata diversitate LGBTQ – poate şi pentru că au participat numai 200-300 de persoane cu totul.
Totuşi, au existat câteva încercări de a adresa lipsa unei critici faţă de mainstream-ul nu numai homofob dar şi sexist, rasist, conservator, consumist, şi a unui interes real în cadrul Pride-ului pentru solidaritate între diferite grupuri; câtiva participanţi care doreau să facă simţita la Pride şi o prezenţă feministă, anti-rasistă, anti-capitalistă au purtat semne cu mesaje ca: Suntem gay, romi, emigranţi şi NU vrem sa ne tratăm; Vizibilitate pentru diversitate; Ura nu e normală; sau (realizat ad-hoc în timpul marşului) Noua Dreaptă e cu noi. Această prezenţă a fost însă una foarte restrânsă.
Problema principală a paradelor gay în România este lipsa implicării reale a mai multor oameni. Mulţi aliati şi chiar persoane LGBTQ aleg să nu participe, pentru că nu vad aceste marşuri ca pe ceva care îi reprezintă sau satisface ca acţiune impotriva discriminarii. Din păcate, criticile aduse sunt pe de o parte legitime (mesajul diluat, accentul pus pe identitatea LGBTQ fără alte implicaţii sociale), dar pe de alta există diverse atitudini care în mod paradoxal se intersectează cu cele bazate pe prejudecăţi din partea mass mediei sau a simpatizanţilor Noii Drepte. De pildă, unele persoane presupus-solidare adoptă un discurs foarte apropiat de unul transfobic şi chiar homofobic: dacă presa se concentrează asupra participanţilor travestiţi pentru a prezenta evenimentul în cel mai senzaţionalist mod posibil, în cercuri stângiste se întâlneşte destul de des argumentul că organizatorii şi participanţii la Pride ar trebui să se prezinte ca oameni cu care majoritatea să se poată identifica mai usor (chiar dacă nu este folosit termenul “normal”, acesta se subinţelege) şi să nu mai fie scoşi în faţă travestiţii şi persoanele transgender, intr-un efort de a oferi o imagine mai “serioasă” a acţiunii. În efect, aceste două poziţii critice asupra paradei se alimentează una pe alta şi de fapt nu înseamnă decât desolidarizarea explicită a majoritaţii, inclusiv a “aliaţilor de stânga”, de cauza LGBTQ. Un alt exemplu de punct controversat sunt fondurile cheltuite pe acest eveniment, care tind să fie vazute ca o risipă atat de către conservatori cât şi de către oameni cu vederi progresiste (este adevarat că pentru Pride-ul de la Bucureşti de anul acesta a fost adus un DJ care a costat mii de euro, lucru care a fost comentat negativ şi de catre susţinătorii “marşului pentru normalitate”, şi de persoane care s-au desolidarizat de GayFest). Viziunea conservatoare, prezentă şi în discursurile extremiste privind alte grupuri defavorizate (romi, persoane cu dizabilităţi, etc.) ce pun in pericol “normalitatea” şi bunăstarea naţiunii folosind în acelasi timp din resursele care se cuvin majorităţii este bineinţeles adânc problematică. Dar şi critica dinspre stânga, anti-capitalistă a Pride-ului – şi a mişcării LGBTQ “mainstream” in general – trebuie nuanţată; aici intervine realitatea că separarea de o cauză şi refuzul de a participa, din motiv că este prea comercial, la un eveniment care urmăreşte celebrarea unei comunităţi aliate poate însemna o respingere de facto a acestei comunităţi în contextul în care inevitabil oamenii sunt nevoiţi să facă în fiecare zi concesii culturii consumeriste în care trăiesc. Întrebarea care intervine este ce priorităţi au oamenii în privinţa solidarităţii.
—
Pride-urile din Estul Europei par să devină evenimente tot mai normalizate şi conformiste, reprezentând o categorie tot mai restrânsă de bărbaţi gay care sunt integraţi în societatea neoliberală conservatoare, uitând angajamentele pentru dreptate socială. Solidaritatea transnaţională a persoanelor non-heteronormative, care au trăit forme similare de opresiune în propriile comunităţi, reprezintă un răspuns viabil şi o prezenţă critică necesară vis-a-vis de excluderea homonaţionalistă. Unitatea diverselor grupuri formale şi informale de activişti de stânga împotriva diviziunii şi fricii adresează tocmai diversele forme de excludere (cum ar fi homofobia cu care se luptă zilnic persoanele LGBT) şi oferă un model de acţiune all-inclusive, fără a cădea într-o nefastă olimpiadă a opresiunilor. Pride-ul rămâne un eveniment politic important deoarece este tocmai această ocazie unică de a arată şi întări legăturile dintre comunităţile noastre, de a construi alianţe şi de a da un răspuns opoziţiei heterosexiste din exterior dar şi formelor de excluziune internă.
26 martie 2011 FAT FRUMOS SI CAND VREAU EU Luam pozitie fata de activitatile asociatiei ProVita impotriva drepturilor reproductive si libertatilor individuale ale femeilor.
In data de 26 martie 2011, asociatia ProVita organizeaza “Marsul pentru Viata” simultan in orasele Bucuresti, Timisoara si Satu Mare cu scopul de a solicita “in mod special abolirea intregii legislatii care permite avortul” (potrivit manifestului marsului postat pe site-ul organizatiei: http://www.provitabucuresti.ro/activitati/manifestari/277-marsul-pentru-viata-2011). Marsul se inscrie intr-o serie de actiuni ale organizatiei menite sa limiteze drepturile reproductive din Romania. Una ditre aceste actiuni este campania Vreau sa aflu!, organizata in parteneriat cu Inspectoratul Scolar al Municipiului Bucuresti, precum si cu alte unitati scolare. Prin aceasta campanie de informare si educare destinata elevilor in scoli si licee, ProVita foloseste valorile fundamentalist crestine pentru a-si justifica si a-si promova in fata unei audiente captive si impresionabile de adolescenti atitudinea explicita anti-avort si anti-contraceptie. Consideram ca o organizatie care sustine ca orice forma de contraceptie este abortiva ingradeste accesul la o educatie sexuala adecvata a tinerelor si tinerilor din scoli. Mai mult decat atat, ProVita intentioneaza sa monteze in zonele centrale din Bucuresti pentru o perioada pilot de o luna panouri de reclama cu mesaje implicit anti-avort (un exemplu de panou poate fi vizualizat la http://www.provitabucuresti.ro/activitati/educare-informare/panotaj–outdoor ).
Eforturile acestei organizatii de criminalizare a avortului, de dezinformare in ceea ce priveste educatia sexuala/contraceptiva, de promovare a valorilor conservatoare crestine, de incalcare a drepturilor fundamentale ale femeilor si ale comunitatii LGBT se desfasoara sistematic, iar unele au suportul unor institutii publice. In acest scop, solicitam incetarea oricarui fel de parteneriat intre Provita si institutiile de stat.
Intr-o tara in care avortul este legal si care are o istorie pro-natalista dezastruoasa, noi consideram necesara luarea unor masuri fata de activitatile anti-avort ale organizatiei Provita.
—– Asociatia Fat-Frumos-si-Cand-Vreau-Eu este un grup informal ce reuneste persoane din diverse sfere de activism social si care impartasesc interesul pentru dreptate reproductiva. Grupul a fost infiintat in urma unor intalniri recente si definitivat in contextul spatiului de lucru ocupat la fostul sediu CNDB.
Persoana de contact: Claudia
fatcandvreau@gmail.com
Deputatul Silviu Prigoană a formulat cu ceva timp în urmă o propunere legislativă care, dacă promulgată, ar legaliza prostituția. Pentru mine a fost o surpriză plăcută că o astfel de idee nu pare ridicolă și de domeniul imposibilului aleșilor noștri. Însă motivele pentru posibila legalizare a vânzării de sex par să aibă puține de-a face cu protecția celor care vând sex, demnitatea lor ca cetățeni, drepturile lor sociale sau implicațiile acestei legalizări pentru economia gri în general.
Motivația oferită de deputat pare să aibă fundamente fiscale și este pragmatică: din punctul de vedere al guvernământului de stat. În articolul Mediafax despre această inițiativă legislativă, Prigoană este citat motivând încercarea de legalizare ca o formulă de a include persoane din afara sistemelor de protecție socială (oricum excluzioniste și startificatoare prin design-ul lor) în aceste sisteme publice, probabil din raționamente fiscale. Pentru că ce alte beneficii ar putea exista în calitatea de membru în cadrul sistemelor sociale (de sănătate, de pensii, de asigurări sociale etc.) decât cele fiscale, pentru stat? A fi insider în sistemele sociale românești din păcate este o obligație (pentru că nu există posibilitatea să nu fi inclus odată ce câștigi bani cu excepția activităților economice în zona gri a economiei), cu beneficii subțiri, servicii de calitate proastă și interacțiuni mai degrabă neplăcute cu o birocrație care de multe ori este și ea zăpăcită până peste cap în așa măsură încât nu știe să-și facă treaba eficace. Asta când nu este pur și simplu incompetentă. Deci a fi insider în aceste sisteme sociale ale statului are atracție doar pentru cei de partea guvernământului. Beneficiile pentru asigurați sunt nu foarte substanțiale ca să fiu generoasă.
Apoi sunt o serie de aspecte legate de acest proiect care ridică semne de întrebare din simplul motiv că nu par să existe motive legale care să le justifice: multe par aleatoare în cel mai bun caz. Este neclar de pildă ce caută așa-zisele relații homosexuale în textul propunerii legislative: acesta ar trebui să se limiteze la activități cu caracter sexual. Din ceva motiv, relațiile homosexuale ar fi interzise în aceeași lege și nu activitățile sexuale de natură homosexuală – adică între persoane de același sex. S-ar putea spune, într-adevăr, că despic firul în patru și că propunerea de fapt se referă la activități (implicit sporadice, fără angajamente) cu caracter sexual între persoane de același sex, dar tocmai aici este buba: în loc să spună acest lucru, fără să se lege de persoane de o sexualitate anume și relațiile erotice ale acestor persoane, se leagă nu de actul sexual între două persoane de același sex, ci de identitatea sexuală a unui grup de cetățeni români care vor avea relații – nu doar activități sporadice sexuale – cu persoane de același sex. Și chiar dacă propunerea legislativă ar denota mai multă claritate în gândire și ar face dovadă de abilitatea de a distinge între sex ocazional, comercial, și relații de natură erotică între două persoane, care este motivul pentru care activitățile sexuale ‚hetero’ ar fi legale, dar cele ‚homo’ nu? Și dacă domnului care vine la casa de toleranță îi plac dildo-urile pentru uz personal, activitățile sexuale ce implică acest obiect sunt … ‚hetero’? ‚Homo’?!? Și relațiile homosexuale la care se face referire în articolul Mediafax, probabil citat din propunerea legislativă, se referă la relații erotice între bărbați sau și între femei? Și – încă o întrebare – vânzarea de sex către aceeași persoană, în același timp de două persoane de același sex, pe scurt, sex în trei – să zicem – constituie sau nu „relații homosexuale”?
Limita minimă de vârstă pentru vânzarea de sex ar fi 20 de ani, iar cea minimă pentru a cumpăra servicii sexuale 16. 20 de ani, 16 ani … De unde aceste cifre? Nu ascund aceste cifre cumva niște asumpții genizate legate de vârsta la care tinerele femei și tinerii bărbați ar trebui să devină femei și bărbați în sensul de sexual activi? O disparitate semnificativă și asumpții genizate de modă veche. În România, să amintesc tuturor, vârsta majoratului este de 18 ani, nu 16 sau 20. Iar dacă pentru activitățile de natură sexuală este necesitat liberul consimțământ, atunci atât vânzarea, cât și cumpărarea ar trebui să fie guvernate de vârsta majoratului. Pentru că altfel cum ar putea un tribunal să judece posibile cazuri în care un minor/o minoră cumpărând sex ar da în judecată persoana care vinde sex pentru că l-ar fi forțat / ar fi forțat-o să deruleze activități sexuale (pentru care Prigoană propune pedeapsă cu închisoarea de la 7 la 12 ani)?!? Aceste limite de vârstă sunt nu doar aleatorii și revelatoare pentru tot felul de asumpții legate de cine vinde sex, cine cumpără sex etc., dar sunt și problematice datorită precedentelor legale pe care le-ar putea crea.
Plus că această limită de vârstă pare să nu ia la cunoștință faptul că – după cum a relevat un studiu din 2005 al Asociației Române Anti-Sida (ARAS) – în România de atunci, și probabil și de acum, persoanele care vând sex sunt prostituate/prostituați de la vârste de sub 18 ani: este o activitate în (mare?) parte a adolescentelor și tinerelor femei cu puțină educație, din medii familiale dezavantajate din punct de vedere socio-economic în care făcutul de bani începe mult prea devreme. Vârsta de 20 de ani este posibil să fie vârsta de „pensionare” a multor tinere (și, posibil, tineri) care vând sex pentru un venit.
În plus obligativitatea de a avea minim 20 de ani pentru a vinde sex, în loc de 18 sau 16 sau 40 sau orice altă vârstă, nu va rezolva în niciun fel prostituția de centură în multe zone peritrofe orașelor de toate mărimile unde sexul se vinde de către persoane din conjuncturi socio-economice necesitând nu reglementare legală, ci intervenție socială substanțială și care lipsește, aș adăuga, pentru că organele de stat legiferate să acționeze nu își fac treaba. De ce nu ar pune capăt prostituției de centură? Pentru că acele persoane care vând sex o fac dintr-un raționament ,situat’, adică în situația în care se găsesc, această opțiune pare cea mai la îndemână, cea mai justificabilă, cea mai ,rațională’. Atâta timp cât nu există alternative reale pentru persoanele care vând sex la centură – de foarte multe ori minore din medii deosebit de dezavantajate – , acest fenomen va exista. Legalizarea prostituției nu va rezolva abaondonul școlar în rândul copiilor și tinerilor din mediile dezavantajate, nu va rezolva sărăcia cronică și intergenerațională, violența familială, economiile familiale de subzistență, lipsa unei piețe de muncă diverse și dinamice etc.
Ceea ce pare îngrijorător în această propunere legislativă, însă, sunt alte două lucruri. În primul rând statusul contradictoriu al vânzării de sex: pe de-o parte vânzarea activităților de natură sexuală ar fi înregistrată ca și o profesie, ar putea fi obiectul unor contracte de prestări servicii etc. În același timp însă vânzarea fără autorizație (adică fără contract cu casa de toleranță? Fără PFA?) de activități sexuale poate fi pedepsită cu închisoarea. Deci, pe de-o parte prostituția este o profesie ca oricare alta, o activitate ce poate fi obiectul contractelor ce țin de drept civil ca oricare alta, să zicem vânzarea de consultanță financiară. Dar în momentul în care legea te-a prins vânzând fără acel act ce ține de drept civil, ești luat la răspundere într-o formă ce ține de drept penal. O contradicție ce denotă – din nou – lipsă de gîndire până la capăt. E ca și cum ai risca să intri la închisoare dacă faci brocheraj pentru cineva așa, pe sub masă, fără contract. Semnalez că după cunoștințele mele sexul ar fi astfel singurul bun de vânzare și de cumpărat reglementat civil, dar penalizat penal. Și ce mă rog justifică acest status diferențiat al vânzării de sex? În mod clar deputatul Prigoană nu a reușit să scape de moralitatea anacronică a Codului Penal curent: penalizarea propusă de el este și mai drastică decât pedeapsa curentă pentru vânzarea de sex!
Cealaltă problemă care este îngrijorătoare este că nu se spune nimic despre cei ce cumpără sex. De regulă, orice contract de drept civil conține clauze ce se referă atât la prestator, cât și la beneficiarul de servicii. În nicio parte a acestei propuneri legislative nu am auzit despre obligațiile beneficiarului activităților de natură sexuală în afară de unul dintre potențialele beneficii ale legalizării pentru casele de toleranță, și-anume selectarea clienților. Însă dacă persoanele ce vând sex au obligații față de clienți în mod indirect, de pildă înregistrarea ca persoană ce vinde sex și controale medicale regulate, de ce beneficiarii serviciilor de natură sexuală nu sunt investiți cu anume obligații? De pildă să accepte condițiile de igienă ale actului sexual impuse de cel/cea ce vinde sexul sau să fie pedepsit la fel pentru cumpărarea de activități sexuale de la persoane așa-zise neautorizate ca părtaș la o activitate ilegală.
În afară de aceste lucruri, sunt foarte sceptică că în afara semnificației politice simbolice pe care această legalizare ar putea să o aibă, prevederile legate propuse o să aibă un impact pozitiv asupra acelor persoane – mai ales femei și fete tinere, sărace, puțin educate și de multe ori cu un trecut dificil – care vând sex în acest moment în România. De ce? Pentru că impune niște responsabilități de așa natură încât acele persoane care acum vând sex de centură, probabil cea mai precară și cea mai răspândită formă de prostituție în România, nu au cunoștințele să le satisfacă. Ține de timpul lor, energia lor, eforturile lor să se înregistreze ca prostituate, să-și facă contracte cu inexistente (sau puține) case de toleranță, să se preumble la Casa de Asigurări de Sănătate, la Finanțe, la te miri unde să își facă hârtii peste hârtii pentru o activitate care oricum ar șoca doamnele de la ghișeele instituțiilor de stat. Persoanele puțin educate, care de multe ori nu au deprinderile necesare să navigheze cu succes birocrațiile locale, ar fi puse în situația în care ele ar trebui să își bată capul cu o aparatură de stat care 1. nu ar avea maturitatea să îi servească ca și cetățeni cu drepturi egale cu cei mai bine educați, descurcăreți și care nu activează în ,imoralul’ domeniu al sexului, 2. nu le oferă niciun fel de beneficii anume. Din ce motiv ar dori aceste persoane să fie legal vânzătoare de sex cu aceste costuri de energie, timp și demnitate personală în afară de frica de poliției, care poate sau nu să aibă multe alte priorități decât să vâneze persoane vânzând sex?!? Mai ales că aceste persoane nu au beneficiat niciodată de multitudinile de beneficii de protecția copilului, conferate de drept, care să le prevină să vândă sex te miri unde și în ce condiții la o vârstă cvasi/adultă?!?
As Berlin Queer and Trans Activists of Colour and Allies we welcome Judith Butler’s decision to turn down the Zivilcourage Prize awarded by Berlin Pride. We are delighted that a renowned theorist has used her celebrity status to honour queer of colour critiques against racism, war, borders, police violence and apartheid. We especially value her bravery in openly critiquing and scandalising the organisers’ closeness to homonationalist organisations. Her courageous speech is a testimony to her openness for new ideas, and her readiness to engage with our long activist and academic work, which all too often happens under conditions of isolation, precariousness, appropriation and instrumentalisation.
Sadly this is happening once again, for the people of colour organisations who according to Butler should have deserved the award more than her are not mentioned once in the press reports to date. Butler offered the prize to GLADT (www.gladt.de) , LesMigraS (www.lesmigras.de), SUSPECT and ReachOut (www.reachoutberlin.de), yet the one political space mentioned in the reports is the Transgenial Christopher Street Day, a white-dominated alternative Pride event. Instead of racism, the press focuses on a simple critique of commercialisation. This even though Butler herself was quite clear: “I must distance myself from complicity with racism, including anti-Muslim racism.” She notes that not just homosexuals, but also “bi, trans and queer people can be used by those who want to wage war.” Continue reading →
Lately I’ve had my fair share of run-ins with the hipsters and hippies, as well as the hippie/hipster “culture” at large, and have become increasingly annoyed at their depiction/co-option of my ethnicity as a First Nations person. […] I know my parents, grandparents, aunties and uncles have had to deal with this in their time and it’s certainly not a new thing –but it’s 2010 and not only does it still continue strongly to this day – it’s taken some interesting turns down the erasure of true origins road. …
Called the “muse of Texas” in her 1910 obituary, Sara Estela Ramírez was a poet and activist in the politically-charged border town of Laredo, and used her words to inspire workers and women alike.
Born in 1881 in Coahuila, Mexico, she helped raise her younger sister when her mother died early on. They moved to Laredo, Texas in about 1897, where Ramírez began teaching. Although Laredo had always had a mostly Mexican population (seeing that it was part of Mexico a few decades earlier…that’s another story), when the Mexican revolution began in 1910, its population swelled as more Mexicans left the country seeking refuge and work. …
Sex slavery yields around $12 billion a year and harms about 4 million women, girls, and young boys around the world. On April 23, 2010 Arizona Gov. Jan Brewer signed into law the state’s undocumented immigration law (aka “breathing while brown”). Psychology professor Kevin MacDonald continues to receive attention for promoting anti-Semitic arguments and remains the darling of white supremacist bigots. Between 2006 and 2008, violence toward queer and transgender people increased 26 percent.
Connecting these global dots is the fact that hate-speech, hate-motivated violence, and gender-based crime can incite widespread fear, frustration, isolation, and anger, even among those who are not directly victimized. …
Though it’s officially defined as a belief in gender equality, the word “feminist” seems to mean different things to different people…
Who doesn’t believe in equality? Assh*les, that’s who. But tell that to your brother when he wants you to stop pointing out every misogynistic moment in Two a Half Men, or your Mom when she wonders why you’re so angry or Scott Baio, who thinks feminists are all lesbian shitasses.
Maybe you get judged for being a feminist, maybe you don’t bring it up with your family, or maybe you’re way past that and you’re introducing feminism to your own children. Or maybe you don’t even identify as a feminist at all.
Autostraddle was founded way back in March 2009 in part to push our radical lesbian feminist agenda, obviously.
But for those of us who do, especially those of us also campaigning actively against racism and homophobia in our own lives, we often wonder: What is the purpose of all this shouting and “consciousness-raising”? How do we turn our anger into activism? How do we make it work? …
“Writer Charlotte Druckman talks with Lynne about what she sees as the dearth of great female chefs.” Druckman does a great job here talking about the ways in which female chefs are marginalized/tokenized by the mass media.
The merchants of pink would have loved School Picture Day at my son’s preschool: hardly any other color was visible on the little girls. Naturally I was thrilled to learn about an organization called Pink Stinks, a UK-based project – founded by twin sisters, both mothers of girls — seeking to challenge “the culture of pink which invades every aspect of girls’ lives.” This group has, among other achievements, successfully pressured Sainsbury’s, a major UK clothing retailer, to stop gender stereotyping in its kids clothing sections. Awesome, obviously. I wish there were more groups like this everywhere.
But I’m curious what we should think of the vilification of pink. …
Glamour Magazine, a relatively mainstream women’s publication recently published an article on the experiences of one transgender person… Just Another Girl (Who Used to Be a Boy)http://www.glamour.com/sex-love-life/2010/04/just-another-girl-who-used-to-be-a-boy. While the article offers a rather positive perspective on the struggles of transgender people, it is nonetheless a step that at least some in the transgender community appreciated, when the level of violence and discrimination against transgender people remains high, and sometimes seems to be increasing.
“Reclaiming the lucidity of our hearts” by Sass Rogando Sasot
[…] The root of our oppression is the belief that there is only one and only one way to be male or female. And this starts from our birth. Upon a quick look on our genitals, we are assigned into either male or female. This declaration is more than just a statement of what’s between our legs. It is a prescription of how we should and must live our lives. It is a dictation of what we should think about ourselves, the roles we should play, the clothes we should wear, the way we should move, and the people with whom we should have romantic or erotic relationships. But the existence of people whose identities, bodies, and experiences do not conform to gender norms is a proof that this belief is wrong.
Nonetheless, even though the truth of human diversity is so evident and clear to us, we choose to hang on to our current beliefs about gender, a belief that rejects reality and forces people to live a lie. This is the belief that leads to attacks on our physical and mental integrity, to different forms of discrimination against us, and to our social marginalization. This is the belief that led to Joan of Arc to be burned at stake because she was cross-dressing. This is the belief that motivated the rape and murder of Brandon Teena on December 31, 1993. This is the belief that led to the stabbing to death of Ebru Soykan, a prominent transgender human rights activist in Turkey, on March 10, 2009. This is the belief that led to the arrest of 67 Filipino workers in Saudi Arabia for cross-dressing in June this year. This is the belief that keeps the list of transgender people being harassed, killed, and violated growing year after year. And it is very unfortunate that our legal systems, religions, and cultures are being used to justify, glorify, and sanctify the violent expressions of this belief.
So we question: Is human life less precious than this belief? Is our right to life, to dignified existence, to liberty, and pursuit of happiness subservient to gender norms? This doesn’t need a complicated answer. You want to be born, to live, and die with dignity – so do we! You want the freedom to express the uniqueness of the life force within you – so do we! You want to live with authenticity – so do we!
Now is the time that we realize that diversity does not diminish our humanity; that respecting diversity does not make us less human; that understanding and accepting our differences do not make us cruel. And in fact, history has shown us that denying and rejecting human variability is the one that has lead us to inflict indignity upon indignity towards each other. […]
