— one of the 30 names:
Hannah Höch was a German Dada artist best known as one of the creators of photomontage. As one of the only accepted female members of the Berlin Dada group, she became acutely cognizant of gender inequality in media and art, and her work tackled themes of women’s rights, marriage and domesticity, later depicting images that pieced male and female identities together.
apropos de femei si alergat:
In 1967, Kathrine Switzer was the first woman to run the Boston marathon. After realizing that a woman was running, race organizer Jock Semple went after Switzer shouting, “Get the hell out of my race and give me those numbers.” However, Switzer’s boyfriend and other male runners provided a protective shield during the entire marathon.The photographs taken of the incident made world headlines, and Kathrine later won the 1974 NYC marathon (women’s division) with a time of 3:07:29.
— via
“Kathrine Switzer (born January 5, 1947) is the first woman to run the Boston Marathon as a numbered entry. She entered and completed the race in 1967, five years before women were officially allowed to compete in it. Her finishing time of approximately 4 hours and 20 minutes was nearly an hour behind the first female finisher, Bobbi Gibb (who ran unregistered). She registered under the gender-neutral “K. V. Switzer”. It was not done in an attempt to mislead the officials; she had long used “K. V. Switzer” to sign the articles she wrote for her college paper.” — Wikipedia: Kathrine Switzer
mai multe pe site-ul lui Kathrine Switzer, profilul ei (video) pe makers.com si un eseu: “LIFE IS FOR PARTICIPATING”
mi se pare super important sa se organizeze un mars “gay pride” la bucuresti, pentru ca in continuare in romania homofobia e regula (iar in tari vecine devine politica de stat) si pentru ca primaria inca n-a receptionat mesajul cu cetatenii egali indiferent de orientare sexuala si continua sa discrimineze (poate chiar mai pe fata) si pentru ca trebuie militat ca “normalitatea” sa nu fie numai a unora.
ca si anul trecut, eu voi participa la marsul diversitatii. pentru ca pe de o parte vreau ca miscarea lgbtq sa fie in mainstream, iar anul asta ma bucur ca programul gay fest include o preocupare cu diversitatea (etnica, de gen si identitate etc.) in cadrul festivalului.
totusi, ca si anul trecut, am mari retineri ca mesajul unui astfel de “mars al diversitatii” e ceea ce vreau cu adevarat sa sustin.
sigur tot ce vrem e sa fim “acceptati”, “tolerati” si sa aratam ca “ne confruntam cu acelasi probleme ca si heterosexualii”?!
si nu pot sa nu ma intreb exact cu cine ne aliem si sub ce umbrela.
– academia catavencu si romania libera, doua publicatii romanesti care in alte cazuri au mizat pe misoginie si homofobie, sint parteneri ai gayfest anul asta; e ok, dar n-am nicio incredere in sustinerea lor si ma tem ca se pot folosi de alianta asta pe viitor pentru a-si legitimiza pozitia de formatori de opinie in alte contexte, cind vor reveni la opinii.
– ma bucur ca in 2012 loredana sustine in mod deschis gay fest-ul si sper ca asta sa contribuie la vizibilitatea si acceptarea evenimentului, dar nu pot sa nu tresar nu cind o face folosind ea insasi imagini stereotipe ca “Ei sunt foarte creativi si intotdeauna am avut in ei niste prieteni adevarati.” (sper ca se refera si la femei, macar.)
– am o problema cu faptul ca partenerii principali ai evenimentului sint un club, o agentie de turism austriaca, fundatia unei banci austriece, ambasada britanica si ambasada s.u.a..
– si, da, sint de acord cu ambasadorul s.u.a. ca “Multe persoane nu cunosc faptul că primele marşuri ale lesbienelor, homosexualilor, bisexualilor şi transsexualilor, ce au avut loc în 1970, s-au organizat pentru a comemora un an de la revolta de la Stonewall, din iunie 1969.” si ca “Lesbienele, homosexualii, bisexualii şi transsexualii din SUA şi din întreaga lume au realizat progrese enorme în eforturile de obţinere a egalităţii şi acceptării de către societate, însă în multe ţări sunt şi în prezent persecutaţi, discriminaţi sau chiar condamnaţi la moarte. Acest marş este nu doar o ocazie de a privi în urmă şi de a ne aminti câte progrese a obţinut comunitatea LGBT, ci şi o ocazie de a privi spre viitor şi a identifica provocările cu care se confruntă homosexualii şi transsexualii din întreaga lume.” si chiar ma bucur sa vad aceste lucruri mentionate undeva, de cineva – DAR TOTUSI nu pot sa trec cu vederea faptul ca acceasi persoana este reprezentantul unui stat ale carui politici, interne si externe, au un puternic efect nefast asupra comunitatii globale, inclusiv cind e vorba de minoritati sexuale, femei, persoane de culoare si toate celelalte grupuri nedominante de a caror continua marginalizare de fapt depinde sistemul sociopolitic si economic pentru care acest stat serveste ca pilon de baza. cred ca miza e undeva mult mai adinc decit de-a avea “diversitate” si “toleranta”.
eu voi participa la marsul de simbata pentru ca e important sa ne aliem si sa ne sustinem intre noi, dar sint 100% de acord cu textul asta: “Why I’m Not Going To Pride”.
traim intr-o cultura a violului, intretinuta de formatori de opinie de la psihologi experti criminalisti (si profesori universitari) care ne invata ca e vina femeilor ca sunt agresate pina la antropologi/scriitori (si profesori universitari) care spun bancuri cu violuri la – mai nou – jurnalisti care compara o bataie la un meci de fotbal cu un “viol in care victima a facut tot posibilul sa ajunga in aceasta ipostaza”.
DAR mai sint ceva sperante cind un barbat sesizeaza problema cu respectivii jurnalisti:
De mult timp nu am citit un articol atât de dezgustător (este cel mai citit articol publicat vreodată în ziarul pretins respectabil, în realitate infestat de oameni dubioși cu simpatii legionare, Ziua de Cluj):
http://ziuadecj.realitatea.net/sport/cadu-a-fost-violata–90139.htmlCred că cineva ar trebui să facă o sezizare la CNCD.
Se pare că misoginismul vinde chiar și la nivel pur ideologic, fără context pornografic. În alte locuri, un ziar care ar publica așa ceva ar fi stigmatizat instant, iar redactoral șef ar fi forțat să demisioneze. Iar femeile ar boicota ziarul respectiv din ziua 2. Însă lipsa acută a simțului civic este universală aici, asta este valabil în cazul maghiarilor, românilor, femeilor, minorităților religioase, romilor, etc. etc.
articolul, intitulat “Cadu a fost violata!”, reuseste performanta de-a stringe laolalta multe din cele mai misogine si justificatoare-de-viol idei preconcepute despre victime si agresori care-au fost vreodata:
– victima “umblă goală, la miezul nopţii, prin parc”
– victima “e acolo, dezbrăcată, nemulţumită de patul de acasă”
– toti barbatii sint tentati sa violeze, insa nu duc “la capăt gândul pervers, conştienţi de repercusiunile gestului”
– violatorul e “cel care nu a mai suportat vânzoleala ţâţelor goale şi a trecut la fapte”
– “Violatorul va răspunde pentru faptă. Nici un complet de judecată nu va ţine cont de provocarea actului atâta timp cât desfăşurarea lui a însemnat o acţiune unilaterală.” (sigur ca da, deloc, niciodata)
– desi e drept ca victima n-ar trebui pedepsita, “eticheta de “curvă” venită din gura lumii, era suficient”
in plus, avem o prejudecata tacita despre viol pe care se bazeaza toata “satira” cu jucatorul “violata“: numai femeile pot fi violate (ca toate miturile misogine sa se poata aplica depinde de acest punct).
[o lista buna de mituri si realitati despre viol e aici.]
si care era evenimentul pe care mihai hossu il compara cu un viol?!? un meci de fotbal la care s-a lasat cu bataie pe teren cind unu’, Cadu, a incitat fanii din peluza dupa un gol iar altu’, Bornescu, “intr-o clipa de nebunie … l-a urmarit si l-a trantit cu pumnii la pamant” ca sa citam alt site de stiri.
iar mesajul de baza al articolului e nu despre viol ca act, despre agresor (cu care, apropos, simpatizam chiar daca n-avem ce-i face)… nu, mesajul e despre virginitatea de-acum compromisa a victimei (“Suntem alături de el, dar legea îl pedepseşte. Cât priveşte victima, mai poate ea de acum să susţină că e virgină?”).
deci am putea trage doua concluzii mari: 1. femeile in general si-o cauta cu luminarea iar multi barbati rezista barbateste nu pentru ca ar fi rau sa violezi ci pentru ca sint “conştienţi de repercusiunile gestului” si 2. bietul barbat care totusi cedeaza si comite un viol va trebui sa-si accepte pedeapsa, iar pentru victima “ajunge” ca de-aici incolo va fi considerata o curva. o mica mostra de problema ilustrata in presa cu un discurs anti-femei, pentru ca sintem atit de obisnuiti cu sexismul si cultura violului incit ideea ca femeile sint curve, violabile si vinovate pentru tot, ne poate ajuta sa construim metafore pentru conflicte intre barbati.
… dar, atentie, la sfirsitul articolului aflam ca “Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.” – e vesnica scuza a lasilor care vor sa fie lasati sa arunce cu urile si prejudecatile lor dar nu isi asuma nicio raspundere pentru gest (pacat ca Mihai Hossu, autorul acestui text, n-a mentionat in avans si “corectitudinea politica” a celor care ar indrazni sa se ia de “pamfletul” lui).
multe femei merg pe tocuri.
multe feministe merg pe tocuri.
tocurile sint si nu sint o “problema feminista”.
dar o cursa pe tocuri pentru femei, publicizata ca “unul din cele mai feminine evenimente de alergare” este clar ceva problematic. cind asta face parte dintr-un eveniment ca “Festivalul Urban Femei pe Matasari” care vrea sa rastoarne niste perceptii stereotipe despre femei, sa expuna “universul feminin in toata diversitatea sa” si a carui prezentare face referire la “cauzele umanitare pentru care femeile lupta” si “dezbateri privind rolul femeii in societate si seminarii pe teme controversate” – este mai mult decit problematic, e clar un misoginism camuflat in respect pentru “feminitate”.
pentru ca, nu-i asa, “feminitate” inseamna a purta pantofi cu toc si-a te incadra intr-un anumit tipar, ca femeie, chiar daca este un gest absurd si chiar daca-ti pune sanatatea in pericol; cum stim, babele rabda la frumusete. nu conteaza ca de zeci de ani incaltamintea folosita pentru alergat e proiectata si imbunatatita pentru a facilita aceasta activitate, iar aceasta incaltaminte este la polul opus pantofilor cu toc din toate punctele de vedere. nu, “feminitatea” e din alta dimensiune, nu cea a logicii, bunului simt si grijii fata de tine insati ca fiinta umana.
pentru ca, nu-i asa, daca le punem pe femei sa alerge nu poate fi decit pe tocuri.
asta inseamna ca promovam femeile in toata diversitatea lor.
eu as vrea sa vin cu o idee noua si provocatoare: de fapt, si femeile sint oameni. deci, si femeile pot fi atlete.
pina si nike, pe care ii intereseaza exclusiv profitul (si in niciun caz femeile si exploatarea lor) stiu asta:
doar organizatorii evenimentului “femei pe matasari” si clubul romanesc al maratonistilor amatori si organizatia beneva (“face sa fie bine in romania”) care au fost parteneri la cursa pe tocuri se pare ca n-au auzit.
personal, mai propun o idee provocatoare: nu este intimplator ca festivalul asta a fost gindit si organizat de un barbat. asa cum nu e intimplator ca desi regulamentul cursei pe tocuri spunea ca:
Aceasta competitie se adreseaza doamnelor si domnisoarelor care doresc sa ramana feminine chiar si intr-un cadru sportive. De asemenea, exista si o proba speciala, necompetitiva destinata domnilor care vor sa incerce sa fie “la inaltime”.
conform relatarilor din presa care au urmat evenimentului, crosul a fost cistigat de un barbat si cel mai interesant de punctat despre cursa a fost faptul ca au participat in total 2 barbati (la o proba separata “non-competitiva” la care au alergat in total vreo 4 persoane, dar asta nu se mai mentioneaza). nu se mentioneaza nici numele cistigatoarelor, nici ce pareri au avut participantele despre propria participare, ce le-a motivat, cum au fost cooptate, cum au resimtit participarea, cit de greu a fost. nimic. important e ca a fost un eveniment sportiv “feminin”: fara vocile acestor femei, ele si-au indeplinit rolul alergind pe tocuri, fiind “feminine”, si atit. se mentioneaza totusi ca au contramanifestat niste feministe (“Din spate, au venit feministele, care-au scandat “Rusine” si-au fluturat pancarte pe care scria “Cursa pe tocuri egal sexism”.”).
textul de fata e o incercare de a explica ce-a fost cu protestul asta. de fapt noi eram printre feministele (si feministii) care se adunasera – ce-i drept cu niste reticente feministe fata de intreg festivalul – pentru 2 discutii (“Si noi suntem femei! Femeile rome invizibile” si “Mai e nevoie de feminism?”) in fata la home matasari ca parte din eveniment. si-am fost dati la o parte ca sa poata incepe crosul. fiind deci acolo, noi nu am vrut sa facem parte dintr-un public care accepta si lua de bun evenimentul asta; intii le-am comunicat organizatorilor ca “sabotam” crosul pe pantofi cu toc, apoi am facut ad hoc niste pancarte, desi nici una nu era despre posibile glezne rupte cum am fi dorit, si am alergat si noi in urma concurentelor (atenti sa nu le impiedicam in niciun fel – la propriu sau la figurat – si sa nu protestam in vreun fel contra *lor*).
dar mi se pare important sa mentionez, cit se poate de onest, ca nici noi nu am facut tot posibilul sa vorbim cu femeile care au participat la cros. am incercat sa ne solidarizam si sa comunicam, sa spunem ca ipostaza asta pe tocuri e ok dar nu e singura ipostaza a femeilor. ma bucur ca macar in unul din articole se precizeaza ca la sfirsit noi le-am felicitat pe participante si le-am indemnat sa alergam “impreuna desculte”. dar nu stiu de unde au scos cei din presa ca am fi strigat “rusine”. nu cred ca a facut cineva asta; poate ca s-a strigat “rusine” in urma *noastra* (am auzit de la cineva “pe voi nu va aplaudam”). noi am incercat putin, si cu protestul si cu solidaritatea “feminina” dar n-am prea reusit. si n-am reusit nici sa explicam pe loc exact despre ce e protestul nostru. poate data viitoare. :)
— later edit: citeva texte despre femei, sport si femininitate:
“Women in Sport: Gender Stereotypes in the Past and Present” (PDF)
“Women Athletes: Choose Between Strong and Sexy”
“Feminizing Women’s Sports Teams”
“The Olympic Games are obsessed with policing femininity”
“Opposing Views of Nike’s Support of Women”
“Media Flash: Just Doing Advertising, or Are They? Nike’s Demeaning Messages Towards Women”
— edit 27.06: au mai scris despre acelasi subiect si Tudorina si Iulia
-poze de la feminism-romania-
“The Worst Places to be a Woman”: un slideshow in revista Foreign Policy (intr-un “Sex Issue”) cu harti despre citiva indici privind drepturile femeilor in lume:
Este interesant de vazut ca Romania se plaseaza printre ultimile in mai multe din aceste categorii.
Dar pe langa concluzii despre care locuri sint cele mai dezavantajoase pentru femei, o analiza excelenta care trebuie citita si luata in considerare despre discursul si demersul acestui “Mapping the places where the war on women is still being fought” si axarii pe Orientul Mijlociu – cu o referinta foarte utila la situatia post-’89 din Europa de Est:
[…] It is commendable that Foreign Policy highlights the all too common silence about sex and gender politics in its own pages. Hopefully, this is the beginning of a serious and continued engagement, rather than a one off matter. Despite the editors’ good intentions, however, Foreign Policy disturbingly reproduces much of the dominant and sensationalist discourse about sex in the Middle East. The “Sex Issue” leaves much to be desired.
To begin with, it is purportedly about how sex shapes the world’s politics. But with the exception of one article that urges US foreign policy makers to understand women as a foreign policy issue and a target of their “smart-power arsenal,” its focus is almost exclusively on Iran, the Arab world, and China. Thus “the world” is reduced for the most part to Arabs, Iranians, and Chinese—not a coincidental conglomeration of the “enemy.” The current war on women in the United States is erased.
[…]
Many writers and activists have called El Tahawy to account for erasing women’s histories. For Arabs, like all peoples, have histories that one must engage, as Lila Abu-Lughod reminds us, in order to understand the “forms of lives we find around the world.” Critics have pointed to the long history of the Egyptian women’s movement and that formative moment in 1923 when Huda Sha‘rawi took off her face veil at the Ramses train station. This is a useful point to revisit, if only to reflect on why the liberalism that Sha‘rawi and her cohorts fought for—men and women—drastically and resoundingly failed. One reason, and there are many, was that liberalism resonated with only a small elite. As Hanan Kholoussy points out, women under domestic confinement who like Sha‘rawi were expected to don the face veil made up only two percent of Egypt’s five million females at the end of the nineteenth century.
One would have to also critically and historically engage how women’s movements have been implicated in the policies and longevity of authoritarianism. After all, the two countries where women enjoyed the broadest scope of personal status law were Tunisia and Egypt, before the recent revolutions. Indeed, of all the countries of the Arab world, it was only in Tunisia and Egypt that a woman could pass her citizenship on to her children if she was married to a foreigner. (In Egypt there was a small qualification for women married to that other other, the Palestinian; post-revolutionary Egypt has, at least in law if not in practice, done away with this exception).
How can we account for these legal achievements under authoritarian regimes? We could turn to the source of El Tahawy’s inspiration: Fareed Zakaria’s “Why They Hate Us: The Politics of Rage.” There, Zakaria’s muddled logic counsels: “we have to help moderate Arab states, but on the condition that they embrace moderation.” As Mahmood Mamdani and Lila Abu-Lughod often write, moderate Islam has often been produced on the wings of women’s and minority rights.
We can also look to the experiences of feminists and women’s activists. Rema Hammami and Eileen Kuttab have shown that in the Palestinian context, the women’s movement lacked a coherent strategy linking gender equality to democracy. The women’s movement thus appeared to be sponsored by the Palestinian Authority; its fate became dependent on that of the political system. In 1999, Hammami and Kuttab warned:
Examples are myriad—eastern Europe and the former Soviet Union saw massive attacks on women’s rights issues after the fall of communist regimes because they came to be associated with other undemocratic and unpopular regime policies. Turkey, Algeria, Egypt are situations where you have small women’s movements whose popular legitimacy is lost because over time they have been seen as linked to or sponsored by authoritarian secular regimes.
Is it liberalism then that will fight off the misogyny of authoritarianism? Is the much-feared Islamist summer the real enemy here? And if so, how do we explain that it is women just as much as men, as Shadi Hamid has noted, who have gone to the ballot box and voted Islamists into power?
[…]
The battle against misogyny does not follow a “men hate women” formula. It cannot be reduced to a generic battle of the sexes spiced with a dose of Islam and culture. It cannot be extracted from the political and economic threads that, together with patriarchy, produce the uneven terrain that men and women together navigate. It is these lessons that one would have to engage before meting out an indictment about the politics of sex, much less envisioning a future of these politics. There is no one answer because there is no single culprit, no single “culture” or “hatred” that we can root out and replace with “tolerance” or “love.” Similarly, the absence of a sustained and critical attention to sex and gender cannot be solved, syllabus style, by a separate glossy special “Sex Issue,” the content and form of which reproduce what it purports to critique.
Două texte despre anomia societăţii româneşti şi bancurile cu violul, dintr-o altă perspectivă
Analiza socială la care mă refer este articolul scris the Vintilă Mihăilescu în Dilema Veche nr.415, 26 ianuarie – 1 februarie 2012, intitulat “Anomia, violul şi mamaliga”.
În acest articol, domnul Mihăilescu încearcă să ne explice care sunt cauzele protestelor începute în ianuarie. Se pare că societatea românească, asemănată cu un elefant bolnav, ar suferi de anomie. Dacă va repugnă acest concept al lui Durkheim, aşa cum autorul pare a şti cu certitudine, e pentru că “discursul public romanesc” are oroare de concepte. Cum domnul Mihăilescu vrea să se ferească de etichetă de “elitist”, ne trimite la o definiţie a conceptului găsită de dumnealui la un “simplu search pe Google”.
Pe scurt, această anomie e o stare a societăţii în care regulile sociale devin laxe, dispar valorile împărtăşite şi, drept urmare, indivizii par a se regăsi într-o stare de vid de sens în toate acţiunile lor. De aici şi suicidul anomic. Doar că, se pare, indivizii mai pot reacţiona şi altfel la situaţia anomică. Ei se pot răzvrăti. Cam asta s-a întâmplat, explică Vintilă Mihăilescu, şi cu societatea românească, sau cel puţin cu acea parte care a ieşit în străzi să protesteze. Anomia societăţii româneşti e de fapt un alt nume pentru cele trei boli ale elefantului – comunism, corupţie, criză, care au fost tratate cu anticomunism, anticorupţie şi austeritate.
Tratamentele de anticomunism şi anticorupţie, ne spune domnul Mihăilescu, par a fi eşuat. În ce priveşte boala crizei economice însă, problema pare a fi nu tratamentul de austeritate. Deşi afectat puternic de acesta, elefantul se ţine încă pe picioare. De ce totuşi a rupt elefant gardul, aflăm mai jos:
“La toate acestea se adaugă un “agent patogen” la care Durkheim nu s-a gîndit vreodată: dispreţul. Or, demnitatea dispreţuită doare mai tare decît orice boală! Exacerbînd anomia, actuala putere a făcut-o cu un dispreţ suveran şi explicit faţă de “viermii” societăţii pe care o conduce. Chiar şi reţeta străveche a tiraniei eficiente – “pîine şi circ” – a fost încălcată cu dispreţ, a devenit întîi “fără pîine”, apoi “fără circ”, iar ca bonus i s-a dat societăţii cu tifla. Austeritatea, una dintre suferinţele sociale majore impuse societăţii româneşti (nu discut cît de utile) se tratează oriunde cu solidaritate (chiar dacă adesea demagogică): “fraţilor, sîntem cu toţii în aceeaşi oală, împreună vom reuşi să ieşim!”. Or, după cum rezuma excelent Corina Drăgotescu într-o emisiune, “cuvîntul «împreună» a dispărut din vocabularul puterii în ultimii doi ani”. În alţi termeni, o respectabilă pensionară exclama consternată în Piaţa Universităţii: “omul ăsta nu ne-a iubit niciodată!”. Ceea ce îmi aduce aminte de un vechi banc decoltat, din care pot să reproduc însă morala: “viol, viol, dar barem uită-te în ochii ei!…”
Problema, se pare, nu e neapărat austeritatea, iar domnul Mihăilescu se abţine de la a discuta cât de utile sunt măsurile de austeritate. Problema societăţii e că puterea dispreţuieşte un popor şi aşa chinuit de austeritate, în loc să-i întreţină o anumită iluzie a solidarităţii. Cam asta crede domnul Mihăilescu că se înţelege din ce spune Corina Dragotescu şi pensionară din Piaţă. Şi cam de asta îi aduce aminte “morală” (!) unui banc “decoltat”(!) despre un viol care ar putea fi suportat măcar dacă violatorul ar putea mima un semn da afecţiune faţă de victimă. Ce e problematic în asta? Continue reading
Are women really more talkative than men?
Some scientific data based on a quick experiment that bears on the question, and the answer turned out to be “no”.
http://itre.cis.upenn.edu/~myl/languagelog/archives/003607.html
de Carmen
In Romania feminismul nu e “cool”. In cel mai bun caz, orice discutie pe teme ce tin de interesele specifice ale femeilor incepe cu “nu sunt feminista, dar…”. In rest, feminismul este respins din start, etichetat si stereotipizat. Mai grav este ca oamenii isi permit sa-si dea cu parerea fara sa fi citit un cuvant despre teoria feminista.
In acest context potrivnic s-a intamplat o minune: putinele feministe ale Romaniei s-au unit si au organizat un eveniment unic in peisajul romanesc postdecembrist. Rezultatul: s-a mediatizat in mod pozitiv o actiune feminista, identificata ca atare, fara stereotipuri si mesaje negative. Las istoria sa inregistreze acest eveniment si sa-l puna intr-un context, eu vreau sa vorbesc despre impactul pe care l-a avut asupra mea.
A fost inaltator si eliberator sa stau la aceeasi masa cu femei cu care impartasesc aceleasi conceptii despre lume si aceeasi implicare civica. Fara sa fie nevoie sa ma justific, fara sa fie nevoie sa ma explic, discutand aceeasi limba si intelegandu-ne perfect, fara argumente suplimentare obositoare. Pentru ca asta simteam in ultimul timp: oboseala. Am obosit sa le explic oamenilor de ce sunt eu feminista, sa le contracarez necunoasterea si argumentele stereotipizate. Sa le fac pe prietenele mele sa inteleaga ca lipsa femeilor din viata politica le afecteaza direct, in moduri si contexte pe care ele nu le percep. Sa-i fac pe prietenii mei sa inteleaga ca nu am nimic cu barbatii si sa le tai elanul atunci cand fac glume misogine. Sau sa-mi exprim singura indignarea fata de declaratiile sexiste ale vreunui politician sau fata de vreo reclama sexista, fara ca cei din jurul meu sa impartaseasca aceeasi reactie.
La Marsul Panaramelor am simtit naturalete si normalitate. Am simtit ca sunt la locul potrivit, la momentul potrivit. A fost ca o gura de aer proaspat de munte intr-un oras poluat. Femei si barbati care au constiinta de sine, care se pozitioneaza activ in societatea de astazi, care fac alegeri si si le asuma. O minoritate iesita din mainstream-ul zdrobitor si-a facut auzita vocea.
Dragele mele panarame, my dear sluts, ce bine ca ne-am gasit!
Am organizat Marsul Panaramelor timp de 7 saptamani. Un grup de 15 femei exceptionale. Doar cu resursele noastre de timp dupa programul zilnic de munca si cu energie maxima. Ne-am incurajat reciproc atunci cand ne intristau comentariile si reactiile negative de pe Facebook. Ne-am bucurat impreuna atunci cand demersul nostru a fost inteles si sustinut. Am obosit impreuna atunci cand terminam intalnirile dupa ora 22:00. Am fost stresate impreuna atunci cand asteptam verdictul Primariei pentru autorizarea marsului. Am avut cosmaruri inainte de mars. Iar in ziua marsului am avut impreuna un imens gol in stomac. Umplut instant cu satisfactia rezultatului.
Pe langa marsul in sine, am facut impreuna un exercitiu necesar si ne-am asumat manifestul: am revendicat apelativele, le-am golit de puterea lor de a ne rani si ne-am imunizat pentru totdeauna. Panarama, curva, tarfa, nu mai inseamna nimic, sunt doar litere si sunete. Sper ca toti participantii si sustinatorii Marsului Panaramelor sa zambeasca strengareste la auzul acestor apelative. Stim atat de bine de ce!
——–
(credit video Andrei Dascalescu)
cateva reactii dupa mars:
“Marsul Panaramelor/Slut Walk Bucuresti 2011, Poze si Video” @ AmAles.ro
“Marsul Panaramelor – STOP agresiunii impotriva femeilor” @ 9am.ro
“Bravo, Panaramelor!” de Gabi Cretu
“Slut Walk у Бухаресті” pe un blog feminist din Ucraina
si mai multe din partea organizatoarelor:
“Iluzia Cuminteniei” (de Alice),
“Dialectica si consecventa feminista la Marsul Panaramelor” (de Ioana),
“Marsul Panaramelor a costat 500 de lei!” (de Ilona)
DE CE
In Romania are loc un viol la 4 ore, conform unor statistici ale Politiei Romane. Neoficial cazurile sunt mult mai multe, pentru ca victimele nu indraznesc sa raporteze agresiunea de teama de a fi judecate, blamate, moralizate.
Agresiunea stradala este continua.
Femeile sunt agresate verbal si fizic oriunde: pe strada, la metrou, acasa, la scoala, la locul de munca. Nu credem ca exista femeie din Romania care sa nu fi cunoscut acest tip de violenta.
Apelative precum pitipoanca, lelita balcanica, curva, panarama, tarfa, parasuta, tiganca imputita, papusa, pisi, fac parte din cotidian si suntem obligate sa le suportam.
Blamarea victimei este o practica generalizata, adanc inradacinata in mentalul colectiv. “Majoritatea femeilor agresate pe strada si-au provocat agresorii cu un comportament de pitipoanca si un caracter de lelita balcanica, ar trebui sa fie atente cu cine umbla si cu cine intra in vorba, nu sa dea buzna la politie ca au fost violate” – a declarat Prof. Univ. Dr. Tudorel Butoi, expert criminalist, intr-o declaratie oficiala la Realitatea TV in 2010.
Suspiciunea cu care sunt privite victimele violentelor sexuale si blamarea la care sunt supuse creeaza un climat care incurajeaza agresorii.
Sunt violate femei in varsta de 80 de ani si fete de 12 ani. Adica mame, surori, vecine, prietene, sotii, bunici, fiice. Acestea sunt “pitipoancele” noastre.
Este foarte frecvent violul comis de partenerii de viata, de colegi, prieteni, cunoscuti. Imediat se infiripa indoiala. “Si-a meritat-o”. Sigur a facut ea ceva.
Ne-am saturat sa vedem cum agresiunile sexuale sunt trecute cu vederea. Suntem furioase pentru ca victimele acestor agresiuni sunt invinovatite, aratate cu degetul. Ne dorim sa avem alaturi de noi cat mai multe persoane si organizatii pentru a lupta impreuna impotriva agresiunilor sexuale asupra femeilor de orice ocupatie, statut economic sau social, etnie, orientare sexuala, varsta si abilitate; sa luptam impotriva utilizarii modului in care te imbraci drept de criteriu care ne imparte in bune si rele, in serioase si usuratice, in accesibile si inabordabile; sa denuntam incorectitudinea, iresponsabilitatea si lipsa de implicare a institutiilor care, in loc sa ajute victimele agresiunilor sexuale, le supun unor noi agresiuni si umilinte, in mod direct sau prin indiferenta, necooperare si prin aruncarea unei parti din vina pe umerii lor.
Victimele agresiunilor sexuale nu sunt vinovate. Punct. Indiferent de cum arata, cu ce sunt imbracate, la ce ora se plimba noaptea, de unde sunt si cum sunt ele ca persoane.
MANIFEST MARSUL PANARAMELOR
Haideti sa rupem tacerea asupra agresiunii stradale.
Sa inceteze blamarea victimelor agresiunilor sexuale.
Politia, Sistemul Medical si Justitia sa nu mai fie complici la aceste agresiuni, ci institutii de sprijin pentru victime.
Reprezentantii institutiilor sa ofere sprijin victimelor si sa le trateze cu demnitate pentru a nu ne fi teama sa apelam la ele.
Sa nu ne fie teama sa depunem plangere penala impotriva agresorilor.
Sa existe adaposturi pentru victimele violentei domestice.
Ca victime ale agresiunilor sexuale, sa avem acces efectiv la servicii medicale si consiliere psihologica.
Sa fie adoptat ordinul de restrictie impotriva agresorilor.
Violatorii sa fie monitorizati ulterior punerii in libertate.
CUM
Trebuie sa ma imbrac intr-un anumit fel pentru a participa la SlutWalk Bucuresti?
Nu, pune pe tine ce haine vrei, oricat de multe sau de putine. SlutWalk primeste cu bratele deschise si cu entuziasm pe toata lumea, oricat de imbracata sau dezbracata, oricat de costumata si colorata. Imbraca-te totusi destul de comod incat sa te poti misca… nu uita ca e vorba de un mars :)
• SlutWalk nu doreste sa promoveze ura si deci nu folosim un limbaj care incita la ura.
• SlutWalk intentioneaza sa revendice apelative precum panarama, pitipoanca, tarfa, parasuta, curva si sa le foloseasca intr-un mod pozitiv, care ne confera putere si respect.
• Facem referire la agresiune stradala si agresiune sexuala, nu doar la viol.
• Nu punem problema agresiunii sexuale ca ceva infaptuit numai de barbati contra femeilor. Femeile constituie cel mai des tinta iar barbatii cel mai des agresorii, dar sunt afectate persoanele de orice gen.
• Unele comunitati/persoane se afla la un mai mare risc de agresiune sexuala pe baza statutului lor, ocupatiei, abilitatilor, nivelului de acces la servicii, rasei si etniei, identitatii si a altor factori. Noi vrem sa punctam acest lucru si sa ne adunam la un loc, in toata diversitatea noastra, ca oameni care suntem afectati cu totii. Vrem sa fim uniti si incercam sa includem voci cat mai diverse in acest eveniment.
• Urmarim sa folosim un limbaj cat mai inclusiv si respectuos in discutii despre cei afectati: femei/barbati si orice expresie de gen, comunitati rasializate, persoane cu diferite abilitati, etc.
• SlutWalk reprezinta o luare de pozitie inflacarata si pasnica prin care dorim sa ii invitam pe ceilalti la dialog.
CAND
6 octombrie 2011, intre orele 17:00 – 19:00
UNDE
Centrul Bucurestiului. Traseul va fi anuntat ulterior.
CINE
Manifestatie organizata de Asociatia FRONT, Cercul de Lecturi Feministe, Grupul FIA.
Cu sprijinul: www.feminism-Romania.ro, Blogul Medusei.
Continue reading
