“revendicarea” unor cuvinte-insulta ca gest politic…

apropos de SlutWalk, un mic raspuns la intrebarea principala care ne-a fost adresata in ultima vreme:

De ce dorim sa “revendicam apelative precum ,’panarama’, ‘pitipoanca’, ‘tarfa’, ‘parasuta’, ‘curva'”? Si cum am putea sa le folosim “intr-un mod pozitiv, care sa ne confere putere si respect”?

In textul de descriere a protestului vorbim despre cum acest tip de apelative pentru femei fac parte dintr-un context misogin in care suntem denigrate constant ca femei, ceea ce permite sa fim invinuite inclusiv pentru agresiunile pe care altii aleg sa le comita asupra noastra. In descriere noi comentam ca aceste apelative “fac parte din cotidian si suntem obligate sa le suportam”. Dar noi nu le recunoastem si nu le acceptam ca atare, cu tot ce implica asta in mentalul colectiv. Printr-un “Mars al Panaramelor” intentionam sa rupem acea obisnuinta, de a accepta chiar noi, femeile, scara de valori si practica de “blamare a victimei”, pe care se bazeaza folosirea continua a acestor insulte si puterea lor impotriva noastra.

In societatea noastra, o “curva” sau “panarama” sau “pitipoanca” nu merita respect si empatie – nicio femeie nu vrea sa fie numita astfel si orice barbat stie ca daca agresezi o astfel de femeie atunci vei avea circumstante atenuante pentru ca evident o astfel de femeie “te-a provocat” sau “si-a meritat-o”. Noi dorim sa punctam ca aceste etichete sunt folosite contra tuturor femeilor si sint extrem de nocive pentru noi toate, indiferent cine si cum sintem noi; cu asemenea termeni, atat de puternici si atat de intim legati de o realitate sociala patriarhala complexa, nu ai cum sa te lupti pentru ca folosirea lor contra ta depinde prea putin de tine; fiecare femeie stie ca poate fi numita “curva” independent de cat de activa sexual este ea, de cum se imbraca sau cum se comporta. In jurul nostru, un apelativ ca “panarma” sau “curva” nu e folosit ca o descriere, ci ca o arma. Si atunci cea mai buna metoda de a “neutraliza” astfel de apelative este revendicandu-le, adica sa nu le mai luam in serios ca jigniri si sa ni le asumam noi insene, sa le folosim ca pe niste termeni care nu ne mai ranesc… asa le subvertim si avem o sansa de a ne elibera de influenta lor si a le “fura” puterea!

In schimb, vrem sa propunem noi scari de valori, noi sensuri si conotatii pentru cuvinte; vrem sa traim intr-o societate in care “curva” nu mai e o stigma si in care nu se mai foloseste acest cuvant pentru a devaloriza si marginaliza femeile. “Curva” inseamna ce vrem noi sa insemne. Ne opunem dublului standard conform caruia sexualitatea “promiscua” este condamnabila la femei, dar niciodata la barbati. Respingem orice control din afara asupra corpurilor feminine. Si contrar ideilor misogine despre “locul cuvenit femeii”, noi nu suntem ori curve ori madone, ori non-persoane lipsite de orice valoare ori fiinte perfecte – suntem pur si simplu oameni cu o diversitate de istorii, atitudini, conceptii, aspecte fizice si sexualitati, care alegem sa nu ne simtim mai insultate de eticheta “curva” decat de cea de “mama”.

(Sau, cum zicea cineva intr-un comentariu pe web: “Cum poate fi folosit pozitiv cuvantul ‘panarama’? In urma cu mai mult de 20 de ani cuvantul ‘golan’ avea o conotatie negativa, era o jignire. Acum a ajuns formula de salut. Cam la fel si cuvantul ‘bitch’, in tarile vorbitoare de engleza. Faptul ca unii limitati super conservatori, misogini si indoctrinati nu reusesc sa isi inchipuie inlocuirea sensului negativ al unui cuvant cu unul pozitiv, nu inseamna ca nu se poate intampla.”)

din istorie VI

un nume mentionat (de claudia) in cadrul discutiei de 8 martie

Sofia Nadejde

de pe ro.wikipedia:

Sofia Nădejde (n. Băncilă, 14 septembrie 1856, Botoșani – d. 11 iunie 1946, București) a fost o publicistă, prozatoare și autoare dramatică româncă de orientare feministă și marxistă.

S-a născut la Botoșani fiind fiica lui Vasile Băncilă Gheorghiu și Puheria-Profira Neculae, țărani liberi (răzeși). A studiat la „Pensionul Glowaska” din Botoșani iar în 1874 s-a căsătorit cu Ion Nădejde (1854 – 1928), cu care a avut șase copii. După stabilirea la Iași în 1876 a început o activitate febrilă în mișcarea socialistă. A debutat publicistic în „Femeia română”, București, cu o pledoarie pentru emaniparea femeii și a continuat să publice în „Contemporanul”, la Iași. Se afirmă ca un lider al mișcării feministe. În 1884 conduce „Evenimentul literar”, apărut la Iași. În același an a început activitatea la București unde a ținut numeroase conferințe la Clubul muncitorilor din București, dar și în restul țării. În 1897 devine președinta Congresului al IV-lea al PSDMR. A scris schițe, nuvele, romane, teatru.

Lucrări principale: “O iubire la țară”, dramă (1881), “Din chinurile vieții”, nuvele (1895), “Robia banului”, roman (1906), “Părinți și copii”, roman (1907), “Patimi”, roman, “Irinel sau întâmplările unui român în Rusia, Mangiuria și Japonia”, roman. Chestiunea femeilor, “Femeia română”, I, no. 11 (1879)

alte detalii despre activitatea ei – sursa Cotidianul:

Sofia Nadejde, publicista si prozatoare, sotia lui Ioan Nadejde, care facea parte din conducerea Partidului Social Democrat al Muncitorilor din Romania, nu l-a lasat pe Titu Maiorescu sa-si savureze in liniste locul pe soclu si l-a batut cu propriile arme, intr-un articol din „Contemporanul“. „Un lucru pe care-l trec cu vederea toti citi vorbesc de greutatea creierului femeiesc este ca nimeni nu ia in seama sa-l raporteze la greutatea trupului, femeile relativ cu corpul au creierul mai greu decit barbatii“, scria Sofia Nadejde, prezentind concluziile celor mai mari naturalisti, antropologi sau anatomisti.

Totodata, vajnica Nadejde intoarce marimea impotriva lui Maiorescu, care era mindru sa constate ca „unul dintre creierii cei mai ponderosi ce s-au observat la om a fost al naturalistului Cuvier, 1.830 de grame“, si il arunca in ridicol: „Creierul unui elefant cintarea 3.000 de grame, pe cind a lui Cuvier, 1.830“. O consecinta a superioritatii inalienabile a genelor barbatesti era ca femeilor le era interzis sa-i urmareasca si sa-i arate cu degetelul pe posesorii lor, in caz ca faceau un copil din flori.

si mai multe: Continue reading

in gender and tech news: an anti-harassment policy

Following a great expose (“The Dark side of Open Source Conferences”) by Valerie Aurora on harassment and sexism in Open Source (technology that is horizontally integrated, anyone can collaborate on it, and its nuts and bolts are all transparent) conferences and communities, which has been making its rounds on feminist as well as tech sites, the blog Geek Feminism has posted a great conference anti-harassment policy template on their wiki. Aurora interviewed her female peers in the industry about the good and the bad of conferences, and compiled their answers, revealing a familiar “double-bind” insult women face in technology of being both sexualized as well as considered not as tech-savvy as their male peers […]

“Geek Feminism Has you Covered at Conferences” @ bitchmedia

10 books that challenged white, male literary dominance

from Flavorwire.com, an apology of sorts:

Last week, we published a list of 10 essential books of the past 25 years. It was one of our most popular posts of all time, as well as one of our most contentious, racking up over 100 comments. Much of the argument has focused on the list’s lack of diversity: of the 10 books, eight were written by white men.
Since best-of lists can’t help but be subjective and flawed, and because there have been so many game-changing books by women and people of color in the past 25 years, we’ve put together an alternate top 10 list.

their list:

Toni Morrison, Beloved (1987)
Khaled Husseini, The Kite Runner (2003)
Donna Tartt, The Secret History (1992)
Margaret Atwood, The Handmaid’s Tale (1985)
Kazuo Ishiguro, Never Let Me Go (2005)
Arundhati Roy, The God of Small Things (1997)
Roberto Bolaño, 2666 (2004)
Chang-rae Lee, Native Speaker (1995)
Marjane Satrapi, Persepolis (2000)
Jeanette Winterson, Oranges Are Not the Only Fruit (1985)

why misogynists make great informants…

An article originally published in make/shift magazine (Spring/Summer 2010):
Why Misogynists Make Great Informants: How Gender Violence on the Left Enables State Violence in Radical Movements

… Despite all that we say to the contrary, the fact is that radical social movements and organizations in the United States have refused to seriously address gender violence as a threat to the survival of our struggles. We’ve treated misogyny, homophobia, and heterosexism as lesser evils—secondary issues—that will eventually take care of themselves or fade into the background once the “real” issues—racism, the police, class inequality, U.S. wars of aggression—are resolved. There are serious consequences for choosing ignorance. Misogyny and homophobia are central to the reproduction of violence in radical activist communities. Scratch a misogynist and you’ll find a homophobe. Scratch a little deeper and you might find the makings of a future informant (or someone who just destabilizes movements like informants do).

… Dismantling misogyny cannot be work that only women do. We all must do the work because the survival of our movements depends on it. Until we make radical feminist and queer political ethics that directly challenge heteropatriarchal forms of organizing central to our political practice, radical movements will continue to be devastated by the antics of Brandon Darbys (and folks who aren’t informants but just act like them). A queer, radical, feminist ethic of accountability would challenge us to recognize how gender violence is reproduced in our communities, relationships, and organizing practices. …

As angry as gender violence on the Left makes me, I am hopeful. I believe we have the capacity to change and create more justice in our movements. We don’t have to start witch hunts to reveal misogynists and informants. They out themselves every time they refuse to apologize, take ownership of their actions, start conflicts and refuse to work them out through consensus, mistreat their compañer@s. We don’t have to look for them, but when we are presented with their destructive behaviors we have to hold them accountable. Our strategies don’t have to be punitive; people are entitled to their mistakes. But we should expect that people will own those actions and not allow them to become a pattern.

We have a right to be angry when the communities we build that are supposed to be the model for a better, more just world harbor the same kinds of antiqueer, antiwoman, racist violence that pervades society. As radical organizers we must hold each other accountable and not enable misogynists to assert so much power in these spaces. Not allow them to be the faces, voices, and leaders of these movements. …

by Courtney Desiree Morris @ INCITE! Blog!
via Living Opposed to Violence and Exploitation