“The Worst Places to be a Woman”: un slideshow in revista Foreign Policy (intr-un “Sex Issue”) cu harti despre citiva indici privind drepturile femeilor in lume:
– Discrepanta in educatie
– Inegalitate in legi/practici legate de familie
– Participarea femeilor la guvernare
– Casatoria timpurie pentru femei: legi si practici
– Mortalitate maternala
– Siguranta fizica a femeilor
– Poliginie
– Preferinta pentru fii si raportul femei-barbati
Este interesant de vazut ca Romania se plaseaza printre ultimile in mai multe din aceste categorii.
Dar pe langa concluzii despre care locuri sint cele mai dezavantajoase pentru femei, o analiza excelenta care trebuie citita si luata in considerare despre discursul si demersul acestui “Mapping the places where the war on women is still being fought” si axarii pe Orientul Mijlociu – cu o referinta foarte utila la situatia post-’89 din Europa de Est:
[…] It is commendable that Foreign Policy highlights the all too common silence about sex and gender politics in its own pages. Hopefully, this is the beginning of a serious and continued engagement, rather than a one off matter. Despite the editors’ good intentions, however, Foreign Policy disturbingly reproduces much of the dominant and sensationalist discourse about sex in the Middle East. The “Sex Issue” leaves much to be desired.
To begin with, it is purportedly about how sex shapes the world’s politics. But with the exception of one article that urges US foreign policy makers to understand women as a foreign policy issue and a target of their “smart-power arsenal,” its focus is almost exclusively on Iran, the Arab world, and China. Thus “the world” is reduced for the most part to Arabs, Iranians, and Chinese—not a coincidental conglomeration of the “enemy.” The current war on women in the United States is erased.
[…]
Many writers and activists have called El Tahawy to account for erasing women’s histories. For Arabs, like all peoples, have histories that one must engage, as Lila Abu-Lughod reminds us, in order to understand the “forms of lives we find around the world.” Critics have pointed to the long history of the Egyptian women’s movement and that formative moment in 1923 when Huda Sha‘rawi took off her face veil at the Ramses train station. This is a useful point to revisit, if only to reflect on why the liberalism that Sha‘rawi and her cohorts fought for—men and women—drastically and resoundingly failed. One reason, and there are many, was that liberalism resonated with only a small elite. As Hanan Kholoussy points out, women under domestic confinement who like Sha‘rawi were expected to don the face veil made up only two percent of Egypt’s five million females at the end of the nineteenth century.
One would have to also critically and historically engage how women’s movements have been implicated in the policies and longevity of authoritarianism. After all, the two countries where women enjoyed the broadest scope of personal status law were Tunisia and Egypt, before the recent revolutions. Indeed, of all the countries of the Arab world, it was only in Tunisia and Egypt that a woman could pass her citizenship on to her children if she was married to a foreigner. (In Egypt there was a small qualification for women married to that other other, the Palestinian; post-revolutionary Egypt has, at least in law if not in practice, done away with this exception).
How can we account for these legal achievements under authoritarian regimes? We could turn to the source of El Tahawy’s inspiration: Fareed Zakaria’s “Why They Hate Us: The Politics of Rage.” There, Zakaria’s muddled logic counsels: “we have to help moderate Arab states, but on the condition that they embrace moderation.” As Mahmood Mamdani and Lila Abu-Lughod often write, moderate Islam has often been produced on the wings of women’s and minority rights.
We can also look to the experiences of feminists and women’s activists. Rema Hammami and Eileen Kuttab have shown that in the Palestinian context, the women’s movement lacked a coherent strategy linking gender equality to democracy. The women’s movement thus appeared to be sponsored by the Palestinian Authority; its fate became dependent on that of the political system. In 1999, Hammami and Kuttab warned:
Examples are myriad—eastern Europe and the former Soviet Union saw massive attacks on women’s rights issues after the fall of communist regimes because they came to be associated with other undemocratic and unpopular regime policies. Turkey, Algeria, Egypt are situations where you have small women’s movements whose popular legitimacy is lost because over time they have been seen as linked to or sponsored by authoritarian secular regimes.
Is it liberalism then that will fight off the misogyny of authoritarianism? Is the much-feared Islamist summer the real enemy here? And if so, how do we explain that it is women just as much as men, as Shadi Hamid has noted, who have gone to the ballot box and voted Islamists into power?
[…]
The battle against misogyny does not follow a “men hate women” formula. It cannot be reduced to a generic battle of the sexes spiced with a dose of Islam and culture. It cannot be extracted from the political and economic threads that, together with patriarchy, produce the uneven terrain that men and women together navigate. It is these lessons that one would have to engage before meting out an indictment about the politics of sex, much less envisioning a future of these politics. There is no one answer because there is no single culprit, no single “culture” or “hatred” that we can root out and replace with “tolerance” or “love.” Similarly, the absence of a sustained and critical attention to sex and gender cannot be solved, syllabus style, by a separate glossy special “Sex Issue,” the content and form of which reproduce what it purports to critique.
Astazi m-am trezit cu un sentiment de disconfort. E Ziua Internationala a Femeilor si ar trebui sa sarbatoresc. Cateva persoane mi-au urat “8 Martie fericit”. Totusi, nu pot fi fericita. Nu stiu cum sa ma bucur de o zi pe care presa o promoveaza printr-o categorie hegemonica, universalizata: “femeia”, in timp ce problemele femeilor ca mine sunt prezentate prin stereotipuri rasiale si tarile din care vin femeile ca mine sunt condamnate ca fiind “inapoiate”, “necivilizate”, “corupte”. Femeia generica pe care o sarbatoreste presa in aceasta zi se inscrie intr-o definitie ingusta a femeii, data de normele heterosexualitatii, identitatii de gen “cis”, identitatii rasiale “albe” si corpului cu abilitati depline. Femeia sarbatorita se potriveste la aceste stereotipuri care reprezinta doar pe o mica parte din toate femeile. In cazurile rare in care presa mainstream scoate in prim plan realizarile unor femei diferite, o face aproape intotdeauna pentru a ne “alteriza”, pentru a ne prezenta ca fiind unice, o abatere de la norma, o exceptie. Astazi, presa mainstream ne va spune “Uite la femia asta africana! Uite ce-a facut pentru poporul ei!” Africa, acel continent-tara, populat de femei africane, o colectivitate omogena lipsita de diferente, de nuante, de distinctii politice sau culturale. Sau ni se va spune sa ne uitam la o anume femeie imigranta! Uitati-va la ea, a reusit!, sau cu alte cuvinte e si ea ca “noi”, a reusit in termenii “nostri”, jucand dupa regulile “noastre”.
Si totusi, tot ce vreau sa fac e sa opun rezistenta. Nu vreau sa iau parte la aceasta promovare universalizata a “femeii”. Nu vreau nicio sarbatorire sau avansarea continua a acestor valori mainstream ca fiind singurul tel de dorit.
Asa ca atunci cand Gender Across Borders a venit cu intrebarea “Cum putem noi, la nivel cultural si ca membri ai comunitatii globale, sa implicam, educam si inspiram fetele intr-un mod pozitiv?”, am stat mult pe ganduri. Eu nu ma vad pe mine insami ca fiind nici o sursa de inspiratie, nici cineva care ii educa pe altii. Nu pentru ca nu cred in aceste ipostaze dar pentru ca nu cred ca sunt destul de calificata sa le indeplinesc. Vad ambele ipostaze ca o responsabilitate mult prea mare. Le iau foarte in serios. Si singurul mod rezonabil in care imi pot imagina sa inspir sau sa educ pe cineva e prin rezistenta.
Problema cu a opune rezistenta e ca de multe ori acest lucru e prezentat de presa ca fiind ceva mare si de speriat, ceva facut de “extremisti”. Rezistenta e infricosatoare! Nu vrei ca lumea sa te perceapa ca pe o radicala! Ii vei aliena pe oameni! Si atunci vei ramane singura si nu te va mai asculta nimeni… Si exact asta e motivul pentru care eu o fac, pentru ca daca este o mostenire pe care o putem lasa generatiei viitoare de femei, aceasta ar fi ca rezistenta e singura cale pe care putem porni schimbarea. Singurul mod in care ne putem asigura ca schimbarea va avea loc e prin acte de rezistenta active si constiente, indiferent cat de mici sau personale ar fi ele.
De multe ori ni se spune ca pentru a putea opune rezistenta, trebuie sa participam in actiuni de o anume amploare; rezistenta nu e individuala, este rezultatul unui efort colectiv si ar trebui sa serveasca unei cauze. Toate aceste lucruri sunt adevarate, dar mai sunt si acte mici prin care putem rezista. Cateva modalitati in care le putem inspira pe fete sa reziste/sa actioneze/sa nu se supuna:
* Sa vorbim despre diferente si sa traim zi de zi prin aceste valori. Singura cale pe care putem ameninta paradigma dominanta pentru “femei” bazata pe hetero-cis-normativitatea corpurilor deplin abile si a identitatii “albe” este sa le facem vizibile pe acele femei care nu i se conformeaza. Actiunile noastre, relatiile noastre, ideile noastre si pozitiile noastre politice trebuie sa intruchipeze si sa reflecte aceste diferente.
* Sa-i pretuim pe cei lipsiti de ambitie din jurul nostru. Ni se spune intotdeauna ca trebuie sa reusim. A fi femeie inseamna sa obtii ceva, sa aspiri, sa doresti. Ni se spune ca asta este modul in care vom reusi sa obtinem egalitatea. Dar aici trebuie sa pun intrebarea, egalitate fata de cine? Ce inseamna sa reusesti intr-un sistem care promoveaza perpetuarea violentei in numele extinderii pietei? Da, diferenta de salarii conteaza. Dar conteaza si fetele care nu au ambitia unei cariere, cele care vor doar sa scrie poezii, sau cele care vor sa lucreze cu mainile lor, cele care vor sa traiasca o viata care nu se conformeaza fortelor pietei sau castigurilor financiare. Toate aceste fete merita sa le fim suport si mentori.
* Sa pretuim si sa cultivam furia tinerelor. Crestem cu ideea ca furia e ceva rau. Fetele cuminti nu isi exprima furia, fetele cuminti sunt dragute, sunt cooperante, ele fac pe plac. E timpul sa privim altfel aceasta furie. De ce suntem asa de porniti sa suprimam furia cand pentru multa lume ea e singura emotie ce le-a mai ramas, in fata nedreptatii? De ce ar trebui ca tinerele femei sa para servile si docile cand ele sunt in mod evident supuse violentei si inechitatii? De ce nu poate furia sa fie un motor legitim pentru abodarea noastra politica? Schimbarea nu va veni pentru ca cerem voie, schimbarea se va intampla pentru ca nu mai lasam nicio alternativa.
* Sa facilitam supravietuirea si strategiile de grija de sine. Acest lucru nu poate fi accentuat destul si mi-as dori sa ma fi invatat si pe mine cineva despre asta cand eram mica. Pentru multi, grija de sine este actul cel mai radical. Intr-un mediu care promoveaza ideea ca numai unele vieti sunt valoroase si merituoase, a supravietui si a te dezvolta sunt acte revolutionare.
* Sa conducem fiind noi insine un exemplu. Facem ce putem, nu neaparat ce vrem. Pentru ca suntem imersati intr-o lume care ne face complici in perpetuarea acestor probleme, uneori e usor sa pierdem din vedere anumite lucruri. Nu putem sa scapam, sunt sigura de asta. Dar putem sa traim pe baza unor principii care devin practica noastra politica: nu criticam corpurile altora, luam pozitie impotriva rasismului, pretuim toate corpurile si le celebram in toata frumusetea si complexitatea lor, respectam alegerile si sexualitatile oamenilor, suntem noi insine schimbarea pe care ne-o dorim. Asta e, cred eu, una din cele mai valoroase cai pe care putem sa inspiram si sa educam; nu prin declaratii pompoase ci prin micile acte de nonconformism de zi cu zi. Daca personalul e politic, atunci actiunile noastre ar trebui sa reflecte conceptiile noastre.
Nu prea cred in fericire. Sau cel putin, nu in ceea ce ni se spune adeseori despre fericire. Pentru mine, ideea de a atinge la un moment dat o stare continua de fericire pare prea lunecoasa, prea distanta. In schimb prefer bucuria. Acele mici momente in care avem experienta unei legaturi, in interiorul nostru si cu ceea ce ne inconjoara, cu ceilalti. Si daca e un lucru pe care l-as darui fetelor ca sursa de inspiratie, ar fi asta: sa aiba experienta bucuriei in viata lor, sa caute bucuria si sa traiasca in bucurie. Pentru ca lumea in care traim poate fi un loc plin de bucurie si imi doresc sa fie asa pentru toti.
Despre “Gay Pride”-urile de la Budapesta şi Bucureşti din anul acesta
— de lukacs si bujor —
Cazul Budapesta
Comunitatea LGBT din Ungaria a fost reprezentată în acest an la Pride (18 Iunie) de un mesaj care a pus accentul pe identitatea naţională şi consumerism. Mai mulţi activişti au reacţionat la această direcţie politică, abordând critic, în mai multe ocazii, valorile adoptate recent de organizatorii celei de-a şaisprezecea ediţii a Pride-ului: naţionalismul, familia nucleară, masculinismul, monogamia şi nu în ultimul rând, comercializarea crescută a evenimentului. Ultima campanie pentru Pride a demonstrat cum organizatorii maghiari au decis să se folosească de formele de opresiune existente în societate pentru a promova o anumită normalitate în acord cu politicile conservatoare din Ungaria.
Începând cu petrecerea oficială de deschidere, intitulată Hungarikum, unde s-au servit băuturi şi gustări tradiţionale, mesajul a fost fără echivoc: „Să arătăm lumii ce înseamnă viaţa gay maghiară printr-o petrecere imensă în onoarea Preşedinţiei UE maghiare!” (aici, traducerea noastra) De asemenea, videoclipul oficial al deschiderii evenimentelor legate de Pride a iscat vii controverse prin discursul naţionalist şi neoliberal promovat.
Deşi acest videoclip a vrut să fie o glumă la o reclamă la bere, realizatorii săi au reuşit să păstreze, ba chiar să întărească, aspectele de mândrie naţională într-un moment sensibil, când maghiaritatea este definită în special prin opoziţie cu romii din Ungaria (percepuţi ca ne-maghiari) şi este calul de bătaie al conservatorilor de la putere şi al grupărilor fasciste tot mai numeroase şi agresive.
Mai mult, înainte de marş, Rainbow Foundation a solicitat participanţilor purtarea unei cocarde în piept cu steagul tricolor maghiar şi cu steagul curcubeu, pentru a reafirma apartenenţa participanţilor la culorile naţionale:
În cadrul workshopurilor din interiorul Pride-ului, analizele critice şi îngrijorările multor activişti referitoare la deviaţiile naţionaliste au fost primite cu răceală (nu putem include toate vocile, vrem să relansăm conceptul de maghiar într-un mod mai larg, ne vom gândi la aceste doleanţe pentru evenimentele din 2012 etc.) sau chiar cu brutalitate (unul dintre organizatori a calificat criticile drept speculaţii fără fundament şi asumpţii absurde). Pe de altă parte, organizatorii au exprimat o încredere oarbă în autorităţi şi mai ales în poliţie. Cu o zi înainte de marş, organizatorii nu aveau datele elementare pentru protecţia participanţilor: nu se ştia dacă se vor folosi garduri, ce se va întâmpla în cazului unei blocade a homofobilor, care va fi modalitatea de părăsire a marşului la final etc. Dar în tot acest timp, ni se cerea o încredere totală în forţele de ordine şi în buna lor judecată. Mulţi activişti internaţionali au simţit lipsa de siguranţă în acele momente, ceea ce s-a adeverit şi la final, când mai mulţi activişti austrieci au fost atacaţi de un grup fascist într-o acţiune premeditată. Mai apoi, persoanele atacate au fost interogate de poliţia maghiară timp de şase ore şi au fost acuzate de atac, la intervenţia reprezentanţilor Jobbik. Vezi mai multe detalii aici, aici şi aici (în engleză).
Tendinţele conservatoare s-au făcut simţite încă odată, la o altă petrecere oficială, cu o seară înainte de Pride. Clubul Alter Ego a găzduit The Stonewall Party, în cinstea revoltelor pentru drepturile LGBT din SUA. Ironic, la această petrecere accesul a fost interzis pentru trei femei trans de etnie romă din Gyöngyöspata (satul în care romii au fost ţinta hărţuirii paramilitare pentru mai multe luni în acest an, vezi aici). Motivele invocate de club pentru interdicţie au fost controlul facial şi igiena. Organizatorii evenimentului au reacţionat tardiv şi fără efecte la acest caz evident de rasism, deşi mai mulţi activişti s-au mobilizat şi au protestat la faţa locului.
Drept urmare la toate aceste incidente, s-a format în interiorul marşului o prezenţă critică (the pink block) susţinută de activiştii queer maghiari, transnaţionali, feminişti şi antifascişti. Printre mesajele folosite s-au regăsit: Solidaritate Roma-LGBT; Fără homofobie, fără transfobie; Roma trans, alter egoul meu; Capitalism = Patriarhat = Rasism; Nu sunt maghiar: şi ce dacă?; Mai multe iubiri, mai multe genuri; Monogamia nu este destin. Culoarea roz adoptată a avut scopul de a reaminti de exterminarea bărbaţilor gay din timpul Holocaustului (triunghiul roz impus în lagărele de concentrare) şi de nevoia de a uni diferitele grupuri marginalizate şi atacate vehement de conservatorii din regiune şi din întreaga Europă. Atmosfera de revoltă queer internaţională anti-rasistă, anti-capitalistă şi feministă a avut scopul de a reconfigura un eveniment major precum Budapest Pride. De asemenea, nevoia de a face auzite vocile critice asupra agendei conservatoare, consumeriste şi exclusiviste nu a ţinut cont de cerinţele explicite ale poliţiei de a nu provoca şi de a păstra limitele decenţei. Frivolitatea a fost la ea acasă pe străzile Budapestei. Aceste evenimente legate de reprezentarea comunităţii LGBT în Ungaria au arătat în mod explicit nevoia de mai multă atenţie şi de reacţie spontană la relaţiile de putere inegale, la discriminare şi opresiune, mai ales când apar în comunităţile din care facem parte. Susţinerea comunităţii LGBT coincide cu susţinerea comunităţii rome şi cu expunerea naţionalismului, homofobiei, transfobiei şi a rasismului.
Aşa cum mult aşteptata petrecere de final de Pride a parafat succesul de anul acesta şi colaborarea perfectă cu autorităţile, este interesant cum reacţiile politice identitare au fost generate în preajma petrecerilor din saptămâna Pride-ului. Chiar dacă pentru o anumită categorie de bărbaţi albi gay cu o situaţie materială satisfăcătoare, mantra neoliberală de agenţie, alegere, petrecere rămâne dominantă, întrebările referitoare la ce corpuri nu au acces la politicile progresiste liberale din Estul Europei trebuie adresate. Ce corpuri nu pot trece bariera de control, ce corpuri sunt în exces, ce corpuri sunt păstrate invizibile, ce corpuri vor fi adresate anul următor? De asemenea, trebuie să chestionăm centralitatea acestui bărbat alb care reprezintă naţiunea, vrea familie, casă şi copii, câştigă bine şi colaborează bine cu autorităţile în cadrul activismului de stânga.
Cazul Bucureşti
Şi în România, marşul organizat în cadrul evenimentului GayFest, cu denumirea oficială de “Marsul diversităţii”, este conceput de organizatori (asociaţia ACCEPT) ca un exemplu de “activism politic” pentru drepturile omului însa devine mai degrabă un eveniment axat pe o mainstream-izare “cu orice preţ”. Colaborarea cu forţele de ordine – motivată de experienţe din anii trecuţi cu atacuri violente asupra participanţilor din partea unor contra-protestatari – are efectul de a izola total participanţii la marş şi astfel micşorează impactul pe care l-ar putea avea asupra publicului, semnificaţia politică şi vizibilitatea urmarită prin această acţiune. Pentru parada gay de la Bucureşti din 4 iunie 2011, măsurile de securitate au fost asemănătoare celor de la Budapesta: traseul marşului a fost delimitatat cu garduri şi flancat de jandarmi şi maşini pe tot parcursul său; la intrarea în coloană, participanţii au primit fluturaşi prin care erau informaţi privind precauţiile necesare – dar ca şi la Budapesta, toate aceste măsuri nu au fost suficiente pentru a preveni incidente violente ce au urmat imediat dupa marş (info, comentarii). Ca şi în anii precedenţi, în mass media romanească s-a pus accentul pe prezenţa travestiţilor imbrăcaţi extravagant, a jandarmilor şi a susţinătorilor din străinatate, şi pe faptul ca Pride-ul se desfasoară în aceeaşi zi cu “marşul pentru normalitate” organizat de Noua Dreaptă, celor două evenimente – cel pro-diversitate si cel homofob – fiindu-le acordată aceeaşi atenţie (o revistă a presei post-marş se poate citi aici). Spre deosebire de Budapesta, la Bucureşti discursurile cu tentă naţionalistă nu s-au regasit nicaieri în cadrul Pride-ului (conflictul de interese dintre cei care militează pentru drepturile persoanelor LGBTQ şi dreapta conservatoare, naţionalistă şi ultrareligioasă este bine stabilit şi nu ar putea fi înlăturat retoric); aici încercarile de a valida şi legitimiza cauza au constat din scoaterea în evidenţă a susţinerii internaţionale, din partea ambasadelor, a unor politicieni străini şi în măsura mai mică a Amnesty International. Dintre grupurile care au participat în mod oficial cele mai vizibile au fost ambasadele câtorva ţari (înainte de marş se distribuiau steguleţe, atât cu curcubeul care simbolizeaza cauza “gay” cat şi cu cateva steaguri naţionale). Dar în cadrul marşului nu erau foarte vizibile alte grupuri iar diversitatea participanţilor nu a părut sa-i preocupe în mod special pe organizatori – nici în materialele promoţionale, nici în timpul marşului. Ca şi în alţi ani, aliaţii heterosexuali au constituit un procent semnificativ din participanţi, în timp ce nu se poate vorbi de o adevarata diversitate LGBTQ – poate şi pentru că au participat numai 200-300 de persoane cu totul.
Totuşi, au existat câteva încercări de a adresa lipsa unei critici faţă de mainstream-ul nu numai homofob dar şi sexist, rasist, conservator, consumist, şi a unui interes real în cadrul Pride-ului pentru solidaritate între diferite grupuri; câtiva participanţi care doreau să facă simţita la Pride şi o prezenţă feministă, anti-rasistă, anti-capitalistă au purtat semne cu mesaje ca: Suntem gay, romi, emigranţi şi NU vrem sa ne tratăm; Vizibilitate pentru diversitate; Ura nu e normală; sau (realizat ad-hoc în timpul marşului) Noua Dreaptă e cu noi. Această prezenţă a fost însă una foarte restrânsă.
Problema principală a paradelor gay în România este lipsa implicării reale a mai multor oameni. Mulţi aliati şi chiar persoane LGBTQ aleg să nu participe, pentru că nu vad aceste marşuri ca pe ceva care îi reprezintă sau satisface ca acţiune impotriva discriminarii. Din păcate, criticile aduse sunt pe de o parte legitime (mesajul diluat, accentul pus pe identitatea LGBTQ fără alte implicaţii sociale), dar pe de alta există diverse atitudini care în mod paradoxal se intersectează cu cele bazate pe prejudecăţi din partea mass mediei sau a simpatizanţilor Noii Drepte. De pildă, unele persoane presupus-solidare adoptă un discurs foarte apropiat de unul transfobic şi chiar homofobic: dacă presa se concentrează asupra participanţilor travestiţi pentru a prezenta evenimentul în cel mai senzaţionalist mod posibil, în cercuri stângiste se întâlneşte destul de des argumentul că organizatorii şi participanţii la Pride ar trebui să se prezinte ca oameni cu care majoritatea să se poată identifica mai usor (chiar dacă nu este folosit termenul “normal”, acesta se subinţelege) şi să nu mai fie scoşi în faţă travestiţii şi persoanele transgender, intr-un efort de a oferi o imagine mai “serioasă” a acţiunii. În efect, aceste două poziţii critice asupra paradei se alimentează una pe alta şi de fapt nu înseamnă decât desolidarizarea explicită a majoritaţii, inclusiv a “aliaţilor de stânga”, de cauza LGBTQ. Un alt exemplu de punct controversat sunt fondurile cheltuite pe acest eveniment, care tind să fie vazute ca o risipă atat de către conservatori cât şi de către oameni cu vederi progresiste (este adevarat că pentru Pride-ul de la Bucureşti de anul acesta a fost adus un DJ care a costat mii de euro, lucru care a fost comentat negativ şi de catre susţinătorii “marşului pentru normalitate”, şi de persoane care s-au desolidarizat de GayFest). Viziunea conservatoare, prezentă şi în discursurile extremiste privind alte grupuri defavorizate (romi, persoane cu dizabilităţi, etc.) ce pun in pericol “normalitatea” şi bunăstarea naţiunii folosind în acelasi timp din resursele care se cuvin majorităţii este bineinţeles adânc problematică. Dar şi critica dinspre stânga, anti-capitalistă a Pride-ului – şi a mişcării LGBTQ “mainstream” in general – trebuie nuanţată; aici intervine realitatea că separarea de o cauză şi refuzul de a participa, din motiv că este prea comercial, la un eveniment care urmăreşte celebrarea unei comunităţi aliate poate însemna o respingere de facto a acestei comunităţi în contextul în care inevitabil oamenii sunt nevoiţi să facă în fiecare zi concesii culturii consumeriste în care trăiesc. Întrebarea care intervine este ce priorităţi au oamenii în privinţa solidarităţii.
—
Pride-urile din Estul Europei par să devină evenimente tot mai normalizate şi conformiste, reprezentând o categorie tot mai restrânsă de bărbaţi gay care sunt integraţi în societatea neoliberală conservatoare, uitând angajamentele pentru dreptate socială. Solidaritatea transnaţională a persoanelor non-heteronormative, care au trăit forme similare de opresiune în propriile comunităţi, reprezintă un răspuns viabil şi o prezenţă critică necesară vis-a-vis de excluderea homonaţionalistă. Unitatea diverselor grupuri formale şi informale de activişti de stânga împotriva diviziunii şi fricii adresează tocmai diversele forme de excludere (cum ar fi homofobia cu care se luptă zilnic persoanele LGBT) şi oferă un model de acţiune all-inclusive, fără a cădea într-o nefastă olimpiadă a opresiunilor. Pride-ul rămâne un eveniment politic important deoarece este tocmai această ocazie unică de a arată şi întări legăturile dintre comunităţile noastre, de a construi alianţe şi de a da un răspuns opoziţiei heterosexiste din exterior dar şi formelor de excluziune internă.
“Noi, femeile rome activiste, participante la Conferinta Nationala Incluziunea sociala a femeilor rome, 27-28 noiembrie 2010, organizata de Asociatia Femeilor Rome din Romania, ne exprimam dezacordul fata de propunerea legislativa a domunului deputat Silviu Prigoana privind schimbarea denumirii oficiale a persoanelor de etnie roma din “rom” in “tigan”, inregistrata la Senatul romaniei in septembrie 2010.”
–> Citeste DECLARATIA (.tif)
Nu stiu daca stiti despre acest material. Eu am auzit de el acum doar acum 2 saptamani, la intalnirea de consultare pe sanatate [a European Women’s Lobby], unde era prezentat de catre Belinda Pyke, Director Equality between Men and Women, Action against Discrimination, Civil Society [European Commission] (tipa spunea ca: “The Romani women issues wasn’t an urgent issues until now, but it’s now a priority.”; raspunsul meu a fost: I think for us, Romani women issues was always urgent, but now, we have partners. It’s a good opportunity to initiate a common strategy etc. Let’s hope that they will consult us, as well….).
Nu am apucat sa-l citesc in intregime. La prima vizualizare insa, imi dau seama ca nu evidentiaza decat ceea ce stim deja… . Legislatie, ca suntem amarate etc… .
Este minunat sa avem in aceasta perioada un studiu la nivel european referitor la femeile rome, insa din pacate, asa cum se poate vedea si din lista de experti ai materialului (in exclusiune sociala!) abordarea este dusa in alta directie.
Da, imi place ca mentioneaza de cateva ori mediatorii sanitari din romania, si ca ofera perspectiva generala a situatiei femeilor rome… insa nu este in opinia mea ceva nou pe care sa putem lucra in continuare. Tot enuntare de legislatie, tot gagii. Dupa ce il citesc, am sa fiu mai clara in opinie, este doar o senzatie ca nu e tocmai ceea ce se astepta….
Si dupa ce si voi aveti un pic timp de el, poate discutam pe marginea lui.
[…] nu tb sa justific ca nu am nimic cu lucrurile facute de gagii pentru romi sau ca este obligatoriu sa fie si o romnie pe acolo etc. … . insa […] este evident ca exista un “noi” si “ei” si ca nu suntem pe aceeasi linie. studiul asta imi pare banal si as vrea sa vad o/un rom inclus. ma irita ca “acum suntem pe agenda lor”, tot prost si stereotipal. […]
Angela Davis was asked by a SUSPECT member to comment on Judith Butler’s refusal to accept the the Civil Courage Prize on the Berlin CSD June 19th 2010.
(Q & A after the screening of „Angela Davis: Portrait of a Revolutionary” in Berlin, June 20th 2010. The part of the german translator was not taped, thus the pauses and cuts.)
As Berlin Queer and Trans Activists of Colour and Allies we welcome Judith Butler’s decision to turn down the Zivilcourage Prize awarded by Berlin Pride. We are delighted that a renowned theorist has used her celebrity status to honour queer of colour critiques against racism, war, borders, police violence and apartheid. We especially value her bravery in openly critiquing and scandalising the organisers’ closeness to homonationalist organisations. Her courageous speech is a testimony to her openness for new ideas, and her readiness to engage with our long activist and academic work, which all too often happens under conditions of isolation, precariousness, appropriation and instrumentalisation.
Sadly this is happening once again, for the people of colour organisations who according to Butler should have deserved the award more than her are not mentioned once in the press reports to date. Butler offered the prize to GLADT (www.gladt.de) , LesMigraS (www.lesmigras.de), SUSPECT and ReachOut (www.reachoutberlin.de), yet the one political space mentioned in the reports is the Transgenial Christopher Street Day, a white-dominated alternative Pride event. Instead of racism, the press focuses on a simple critique of commercialisation. This even though Butler herself was quite clear: “I must distance myself from complicity with racism, including anti-Muslim racism.” She notes that not just homosexuals, but also “bi, trans and queer people can be used by those who want to wage war.” Continue reading →
Grupul h.arta împreună cu Centrul C.A.R.E. şi Centrul pentru Studii Rome vă invită vineri, 4 iunie, orele 16:00, la Colegiul Naţional Bilingv George Coşbuc din Bucureşti (Strada Olari, nr. 29-31, sector 2), să luaţi parte la lansarea publicatiei „Priveşte-mă aşa cum sunt. Cuvinte şi imagini ale femeilor rome”. Lansarea va fi însoţită de o serie de dezbateri organizate şi susţinute de membrii/ele Centrului C.A.R.E.
Aceste evenimente se desfăşoară în cadrul proiectului Priveşte-mă aşa cum sunt. Cuvinte şi imagini ale femeilor rome, proiect care se adresează, în aceeaşi măsură, celor marginalizaţi/ marginalizate, în speranţa că ar putea servi ca un instrument care să provoace o analiză a situaţiei lor în perspectiva unei schimbări, cât şi majoritarilor, ca un instrument care să-i determine să conştientizeze şi să-şi recunoască propria situaţie privilegiată, indiferent că e vorba de privilegiul de a fi „alb”, privilegiul masculin, de clasă socială, etc. Publicaţia Priveşte-mă aşa cum sunt. Cuvinte şi imagini ale femeilor rome este concepută în cadrul proiectului mai sus menţionat şi îşi propune să provoace dezbateri în licee despre rasism, sexism, marginalizare şi strategii de combatere ale acestora.
Proiectul este finanţat de către programul Democracy Small Grants al Ambasadei SUA în România.
Pentru mai multe informaţii privind proiectul şi publicaţia realizată vă invităm să accesaţi blogul www.seemeasiam.wordpress.com, de unde publicaţia se poate descărca gratuit.
Lately I’ve had my fair share of run-ins with the hipsters and hippies, as well as the hippie/hipster “culture” at large, and have become increasingly annoyed at their depiction/co-option of my ethnicity as a First Nations person. […] I know my parents, grandparents, aunties and uncles have had to deal with this in their time and it’s certainly not a new thing –but it’s 2010 and not only does it still continue strongly to this day – it’s taken some interesting turns down the erasure of true origins road. …
Called the “muse of Texas” in her 1910 obituary, Sara Estela Ramírez was a poet and activist in the politically-charged border town of Laredo, and used her words to inspire workers and women alike.
Born in 1881 in Coahuila, Mexico, she helped raise her younger sister when her mother died early on. They moved to Laredo, Texas in about 1897, where Ramírez began teaching. Although Laredo had always had a mostly Mexican population (seeing that it was part of Mexico a few decades earlier…that’s another story), when the Mexican revolution began in 1910, its population swelled as more Mexicans left the country seeking refuge and work. …
Sex slavery yields around $12 billion a year and harms about 4 million women, girls, and young boys around the world. On April 23, 2010 Arizona Gov. Jan Brewer signed into law the state’s undocumented immigration law (aka “breathing while brown”). Psychology professor Kevin MacDonald continues to receive attention for promoting anti-Semitic arguments and remains the darling of white supremacist bigots. Between 2006 and 2008, violence toward queer and transgender people increased 26 percent.
Connecting these global dots is the fact that hate-speech, hate-motivated violence, and gender-based crime can incite widespread fear, frustration, isolation, and anger, even among those who are not directly victimized. …
Though it’s officially defined as a belief in gender equality, the word “feminist” seems to mean different things to different people…
Who doesn’t believe in equality? Assh*les, that’s who. But tell that to your brother when he wants you to stop pointing out every misogynistic moment in Two a Half Men, or your Mom when she wonders why you’re so angry or Scott Baio, who thinks feminists are all lesbian shitasses.
Maybe you get judged for being a feminist, maybe you don’t bring it up with your family, or maybe you’re way past that and you’re introducing feminism to your own children. Or maybe you don’t even identify as a feminist at all.
Autostraddle was founded way back in March 2009 in part to push our radical lesbian feminist agenda, obviously.
But for those of us who do, especially those of us also campaigning actively against racism and homophobia in our own lives, we often wonder: What is the purpose of all this shouting and “consciousness-raising”? How do we turn our anger into activism? How do we make it work? …
“Writer Charlotte Druckman talks with Lynne about what she sees as the dearth of great female chefs.” Druckman does a great job here talking about the ways in which female chefs are marginalized/tokenized by the mass media.
The merchants of pink would have loved School Picture Day at my son’s preschool: hardly any other color was visible on the little girls. Naturally I was thrilled to learn about an organization called Pink Stinks, a UK-based project – founded by twin sisters, both mothers of girls — seeking to challenge “the culture of pink which invades every aspect of girls’ lives.” This group has, among other achievements, successfully pressured Sainsbury’s, a major UK clothing retailer, to stop gender stereotyping in its kids clothing sections. Awesome, obviously. I wish there were more groups like this everywhere.
But I’m curious what we should think of the vilification of pink. …
