Sa fii artist activist e evident una dintre alegerile la moda: Bienala de Bucuresti e organizata de Pavilionul Unicredit, unul dintre sefii caruia i-a pus la punct la un moment dat pe niste punkisti tineri cu fraza „eu sunt autoritatea(!) in anarhism, ca-l predau la universitate”, in timp ce criticii institutiei zic, tot de pe o pozitie de stanga, ca „singurul lucru radical pe acolo e freza lor”, si sirul de exemple ar fi usor de continuat. Sosul de „probleme urbane” – „interventie in spatiul public” – „critica sociala”, preparat dupa retete mai mult sau mai putin autentice, in versiune mai consistenta sau mai apoasa merge cu orice, si poate sa ajute si la pus mana pe bani europeni (daca n-a iesit prea iute).

E de inteles astfel cum grupul de arhitecti si artisti rezidenti la Carol 53 se intituleaza squatteri (chiar daca manifestul lor de pe zid declara spatiul apolitic). S-a ocupat Centrul Dansului Contemporan, a existat Spatiul Comun, s-a tinut la barul din Dianei o discutie cu aceasta tema (grupul format acolo se cheama „squatting in bucuresti” pe facebook) si, privite din Bucuresti, chiar si „romkocsma”- urile din Budapesta („birturi de ruina”, case inchiriate si folosite ca baruri scumpe inaintea demolarii lor programate, cu o estetica de reciclare si improvizare) pot sa para autentice pentru cei interesati numai de design – hai sa ne folosim de brand cat mai e cool! Unul dintre organizatori e specialist in relatii publice, deci aveau ajutorul unui expert la pozitionarea initiativei.

Problema e ca in afara de o aura estetica vaga, cuvantul „squat” are si un inteles si se refera la activitatea oamenilor de a sta in locuri fara permisiune legala (sau, ca substantiv, la asemenea spatii ocupate). E ceva ce fac in primul rand saracii, in lipsa de alternative. Avem favelele noastre, in crestere (vezi studiile lui Catalin Berescu), ale caror bordeie improvizate stau pe teren fara permisiunea proprietarilor. Saracii fara casa din oras stau nu numai pe strada si in canale, dar si in case ruinate nefolosite. (Primaria nu prea ii da afara, pentru ca si ei ii e mai usor sa ii vada pe acesti oameni descurcandu-se in asemenea cladiri decat sa finanteze camine etc. pentru ei.)

Conform discutiilor cu persoane implicate in proiect si articolelor publicate pe TOTB si Indymedia, Carol 53, una dintre numeroasele vile retrocedate proprietarului, a fost locuinta unei familii de 11 persoane de etnie roma, din care 3 sunt copii sub 4 ani si o femeie era gravida in luna a 9-a (a nascut dupa evacuare). Continue reading →