un studiu foarte interesant din 2004:
“Violenta domestica si criminalitatea feminina”: REZUMAT + STUDIU
al carui titlu e insa inexact/limitat. raportul cuprinde si sectiuni axate pe “criminalitatea feminina” si barbati ca “‘victime ascunse’ ale violentei domestice”, dar in mod neasteptat abordarea nu e facuta dintr-un punct de vedere anti-feminist, ci consta dintr-o analiza destul de profunda si contine multe date interesante si utile, relevante pentru abordarea violentei domestice per ansamblu, pentru o mai buna intelegere a cauzelor, dinamicilor de gen si utilitatii diverselor solutii, cit si pentru o critica a practicilor de condamnare (sociala si legala) a femeilor vinovate de crime violente si privind situatia femeilor incarcerate.
din rezumat (si el foarte limitat fata de diversitatea de fatete ale problemelor oferita de studiu, desi aceasta complexitate nu se extinde si la un punct mentionat de autori doar in treacat: “femeile …din orice categorie sociala si de orice rasa sunt victimizate, chiar daca diferite grupuri de femei se pot confrunta cu forme particulare ale violentei”; sa nu uitam ca tocmai pentru ca diferite grupuri de femei se confrunta cu diferite violente, atunci cind discutam “violenta ce afecteaza femeile din orice categorie” putem vorbi “despre solutii care agraveaza problema – si solutii reale”!):
… Cu toate eforturile de a asigura un climat de egalitate între sexe în sfera publică, o privire mai atentă asupra familiei, relaţiilor intrafamiliale şi a relaţiilor în cuplu, a evidenţiat contraste şi realităţi disfuncţionale. Presiunile către modernizarea şi democratizarea relaţiilor intrafamiliale au dus, în mod paradoxal, la supraîncărcarea femeii şi la criminalizarea ei în raport cu statutul parental.
În România, violenţa domestică, ca preocupare a specialiştilor din diferite domenii, a politicienilor, mass mediei şi publicului larg, s-a impus în perioada 1995-1996, iar acest lucru s-a petrecut în bună parte datorită presiunilor externe, nevoii de aliniere la spiritul şi standardele europene şi internaţionale şi, mai ales, în dimensiunea ei de protecţie şi ajutor acordat victimei, fie ea copil sau femeie. Toate acestea s-au făcut în contextul în care politicile de promovare a femeii au obligat la considerarea raporturilor ei cu bărbatul, la reconsiderarea familiei, rolului ei social şi la statutul ei legal.
Pe fondul transformărilor de ordin social, politic, economic, cultural şi al mentalităţilor, tranziţia a generat în ţara noastră probleme sociale noi, legate mai ales de anomie şi disfuncţionalităţi la nivelul comportamentelor individuale. După 1990, ne-am confruntat cu o recrudescenţă la nivelul tuturor categoriilor de infracţiuni şi persoane. În acest context, infracţiunile cu violenţă contra persoanei au înregistrat global creşteri semnificative. În cazul crimelor violente, numărul femeilor condamnate definitiv este cu mult mai mic decât al bărbaţilor, care îşi folosesc mai frecvent forţa fizică ca argument esenţial în rezolvarea unor situaţii conflictuale. Nu se poate nega însă că şi numărul femeilor autoare de crime cu violenţă împotriva persoanei a crescut semnificativ. Semnele de îngrijorare privind violenţa se referă în principal la prevalenţa spaţiului privat ca generator de violenţă. Conform unui studiu elaborat în 2003, în ianuarie 2002 în unităţile penitenciare din România se găseau 2122 de femei, iar dintre acestea 431 erau condamnate pentru infracţiuni contra persoanei, peste 75% dintre ele comiţând infracţiune de omor asupra partenerului de viaţă.
Timp de trei decenii, bărbaţii au rămas „victimele ascunse” ale violenţei domestice. Pe măsură ce corpul de date şi investigaţii privind criminalitatea feminină a crescut, s-a simţit nevoia considerării acestui subiect şi găsirii unor explicaţii şi interpretări care să distingă şi să apropie în acelaşi timp criminalitatea feminină de cea masculină. Comportamentul violent al femeilor a fost mai puţin studiat comparativ cu cel al bărbaţilor, în parte din cauză că femeile comit mai puţine crime cu violenţă, dar şi pentru că agresiunea feminină extremă are loc mai ales în ariile private sau domestice. Actele homicidale s-au dovedit a rezulta, în cea mai mare parte, din conflictele interpersonale şi au fost îndreptate de regulă împotriva partenerilor intimi, fiind considerate represalii ca răspuns la victimizarea iniţiată de partenerul bărbat. În România, VD nu apare în statistici rafinate – deşi se distinge între criminalitatea masculină şi cea feminină -, care să includă categorii nuanţate de victimizare, probabil şi pentru faptul că statisticile dau predominant atenţie agresorilor şi mai ales criminalităţii masculine.
În acest context, ni s-a părut necesară şi utilă o cercetare asupra criminalităţii feminine cu referire specială la omorul comis asupra
partenerilor de viaţă, mai ales în situaţia în care un astfel de studiu nu a existat în România, iar o astfel de investigare ar deschide în timp o perspectivă exhaustivă asupra femeii criminal şi a relaţiilor conflictuale de cuplu.În consecinţă, am considerat că structurarea studiului nostru trebuie să pornească de la general la particular, respectiv de la analizarea violenţei domestice în general la criminalitatea feminină şi profilul socio-psihologic al femeii autoare de omor asupra partenerului de viaţă (soţ/concubin).
Prezentul raport cuprinde un capitol dedicat violenţei domestice – Aurora Liiceanu – (abordări conceptuale, cercetări în domeniu, statistici, specific românesc), un altul consacrat abordării socio-psihologice a femeii criminal şi a violenţei domestice ca factor diferenţiator al criminalităţii feminine- Doina-Ştefana Săucan- , ultimul capitol fiind focalizat pe interviu şi studiu de caz, ca tehnici de cunoaştere în profunzime a femeilor investigate – Mihai Micle.
Definirea profilului socio-psihologic al femeii încarcerate pentru omor săvărşit în context familial duce, în viziunea noastră, la schiţarea unor căi mai eficiente de intervenţie şi recuperare (psihologică şi socială) în cadrul penitenciarelor/în afara lor şi la regândirea politicii de executare a pedepselor.
mai pe larg, doar citeva extrase din studiu:
Violenţa umană are nenumărate forme de manifestare. Securitatea personală este ameninţată cotidian în diferite locuri şi diferite circumstanţe: acasă sau în alte locuinţe, la şcoală, la locul de muncă, în cursul desfăşurării unor evenimente sportive, pe stradă. O clasificare generală ar urma distincţia între spaţiul privat şi cel public – locuinţe şi spaţii publice – pe de o parte şi combinaţia acestora: spaţiul public-privat ca spaţii comune în clădiri rezidenţiale. Violenţa şi frica de a fi victimizat afectează neîndoielnic calitatea vieţii oricărui individ, dar diferite grupuri – femeile, copiii şi persoanele vîrstnice – sunt deobicei considerate drept ţinte predilecte ale actelor de violenţă.
… Comportamentul violent şi violenţa extremă în abuzul intim domestic a fost ignorat pînă acum în criminologie, explicaţiile violenţei intime tinzînd a fi incluse în violenţă ca un fenomen mai larg. Teoretizările recente, beneficiind de schimburile interdisciplinare, au rafinat domeniul VD, considerînd că natura şi conţinutul relaţiei între agresor şi victimă trebuie să conducă la subtipologii pentru a înţelege mai bine diferenţele între diferitele forme de violenţă interpersonală şi mecanismele trecerii la actul violent. Teoriile mai tradiţionale ale VD, astfel ca teoria schimbului, dezorganizarea socială şi teoriile subculturii sunt astfel treptat adaptate la înţelegerea VD fie că ele sunt insuficient acurate sau complete. Dacă este necesară pentru criminologie extinderea repertoriului de
comportamente criminale pentru a include criminalitatea intimităţii interpersonale, sociologii şi psihologii sociali se întreabă dacă nu se reconsideră violenţa conjugală în noi accepţiuni determinate de schimbările sociale.… S-a constatat că aproape jumătate din populaţia României nu ştie de existenţa unui instrument juridic care reglementează violenţa în familie, iar 80% din victimele violenţei nu au apelat niciodată la instituţii specializate. Populaţia României este mai tolerantă faţă de problematica violenţei în familie decît populaţia altor ţări din Uniunea Europeană, întrucît patru din zece români consideră că violenţa fizică în familie nu sunt acte foarte grave, comparativ cu alte ţări din UE în care doar un individ din zece este mai tolerant.
Violenţa împotriva femeii este generată în majoritatea cazurilor de bărbaţi – mai ales de parteneri şi rude, dar şi de cunoştinţe sau necunoscuţi -, cu scopul de a exercita control, iar cauzele sale sunt istorice, avîndu-şi originea în inegalitatea de gen. Unii autori6 se întreabă “de ce discutăm unilateral chestiunea violenţei împotriva femeilor” şi răspund că acest lucru se întîmplă “pentru că există o asimetrie evidentă între proporţiile agresiunilor reciproce între femei şi bărbaţi. Cu sau fără statistici, femeile suportă sistematic şi simptomatic violenţe de diferite tipuri, de la cele fizice la cele subtil psihologice. Fără îndoială că şi
bărbaţii sunt ţinte ale violenţelor, dar în cele mai multe cazuri ei sunt ţinta agresiunii altor bărbaţi”.Explicaţia rezidă în “perpetuarea paradigmei dominaţiei masculine, care se manifestă în fiecare societate, mai primitiv sau mai rafinat, în funcţie de datele şi condiţiile respectivei societăţi “.7 Violenţa împotriva femeilor este o reflectare a relaţiilor de putere inegale între femei şi bărbaţi, servind perpetuarea acestor raporturi dezechilibrate şi exprimă, mai ales, aşa cum vom vedea şi din statisticile româneşti, existenţa unei relaţii intime între structurile de dominaţie masculină şi violenţa în sefara sexualităţii.1.2 ÎNCADRARE TEORETICĂ ŞI CONCEPTUALIZARE
VD este astăzi un subdomeniu al cercetării criminologice în multe ţări. În sfera de preocupări ale ştiinţelor sociale din întreaga lume, ea s-a impus relativ recent, între anii 1960-1970, rămînînd un teren de cercetare în care conceptualizările suportă controverse şi nepotriviri, iar operaţionalizarea, inclusiv abordarea statistică, întîmpină dificultăţi legate de taxinomii care nu se validează reciproc şi de consensul privind definiţiile de lucru.Cu toate dificultăţile pe care le crează includerea unor aspecte diferite – uneori acestea de combină sau se suprapun – ca violenţa fizică, sexuală şi psihologică – în definirea violenţei, se recunoaşte că ea se structurează în patru tipuri generale:
– violenţa domestică/abuz;
– violul, agresiunea şi hărţuirea sexuală;
– mutilări genitale /sexuale şi practici tradiţionale şi/sau culturale;
– trafic pentru exploatare sexuală/ sclavia domestică.VD are, în definirea ei, apropieri sau suprapuneri cu alte două concepte: Violenţa împotriva Femeii şi Violenţa în Familie sau Violenţa Intrafamilială. Datorită faptului că în VD , din punct de vedere victimologic, femeia este suprareprezentă, în discursul oficial despre VD primează viziunea privind violenţa faţă de femei. Astfel, se fac referiri frecvente la definiţia derivată din Declaraţia Naţiunilor Unite privind Violenţa împotriva Femeii (1003), prin care se precizează: “orice act de violenţă, bazat pe diferenţa de gen şi care are ca rezultat o rănire sau o suferinţă fizică, sexuală sau psihologică, produsă femeii, incluzînd ameninţări sau acţiuni de coerciţie, precum şi de privare arbitrară de libertate, fie că aceasta se petrece în public, fie că se petrece în viaţa privată.”8
Proximitate, acces şi vulnerabilitate
Ca atare, întrucît agresarea femeii de către partener nu este comparabilă cu orice comportament agresiv, pentru că ea are loc într-un context particular – victima se află frecvent în proximitatea agresorului, care are acces în mod continuu la ea -, includerea VD în categoria largă a agresiunii unei persoane asupra altei persoane este incorectă, eliminînd din definiţie chiar acele dimensiuni care îi conferă o mai mare probabilitate şi o particularizează. Mai mult decît atît, atunci cînd vorbim despre copii, statutul lor de victimă prezintă similarităţi cu cel al femeii – deşi este vorba de diferenţa între statul de major şi cel de minor, întrucît contextul este de proximitate, agresorul are acces frecvent şi direct la victimă şi atît copiii, cît şi femeile prezintă un grad ridicat de vulnerabilitate.VD exprimă, astfel, controlul şi coerciţia masculină, manifestată prin violenţă fizică, verbală şi/sau psihologică, avînd ca rezultat privarea de libertate, dezvoltarea unui sentiment de insecuritate, imagine de sine negativă şi subordonare, fiind, în cele din urmă, o ameninţare la integritatea fizică şi psihică a victimei.
… Unii specialişti optează pentru acea definiţie care ia în considerare toate relaţiile, contextele şi circumstanţele în care VD are loc, precizînd că femeile – dar mai puţin copiii – din orice categorie socială şi de orice rasă sunt victimizate, chiar dacă diferite grupuri de femei se pot confrunta cu forme particulare ale violenţei, iar altele, trăind în culturi sau contexte diferite, fie că prezintă o victimizare nesemnificativă în termeni statistici, fie că se sustrag unor forme de victimizare.14
În general, definiţiile VD conţin asocierea dintre femeie şi victimizare, definind, mai degrabă, violenţa în cuplu, indiferent de tipul de cuplu: “VD este un abuz de putere, în principal – dar nu numai – al bărbaţilor împotriva femeilor atît în relaţie, cît şi după separare. Ea are loc cînd un partener încearcă fizic sau psihologic să-l domine şi controleze pe celălalt. VD ia diferite forme [incluzînd]…violenţa fizică şi sexuală, ameninţări şi intimidare, abuz emoţional şi social şi deprivare economică”.15 VD este, deci, un abuz fizic, sexual, psihologic, emoţional, social sau economic., producînd frică, umilinţă sau vătămări ale cuiva care se află în relaţie
personală cu agresorul.16 Se consideră că, în acest tip de violenţă, victima este o femeie adultă, parteneră a agresorului fie prin uniune legitim constituită – căsătorie -, fie prin uniune consensuală – concubinaj. Ea este cea mai răspîndită, comună formă de victimizare a femeii: “în Europa mor sau sunt grav agresate fizic în fiecare an prin violenţă domestică mai multe femei decît datorită
cancerului şi accidentelor rutiere”. (Recomandarea 1450 (2000) a Parliamentary Assembly.… Întrucît nu există stabilită în literatura criminologică o consistenţă terminologică privind ex-partenerul intim şi partenerul intim prezent sau actual, propunem obţinerea unor categorii diferite pentru a particulariza tipul de relaţie folosind două variabile: timpul (relaţia ţine de trecut sau este prezentă) şi legalitatea relaţiei ( cuplu legitim constituit sau în uniunea consensuală; pentru
ultimul se foloseşte uzual termenul de concubinaj). În acest fel, obţinem patru categorii de relaţii: ex-partener intim legal, ex-partener intim consensual, partener intim actual legal şi partener intim actual consensual. Aceste categorii conţin informaţie necesară privind statutul psihosocial al partenerilor; menţionarea simplistă a termenului partener şi, deci, renunţarea la
particularizările aduse de cele patru categorii nu facilizează interpretarea comportamentului agresorului şi al victimei.
Violenţa în materie de gen este cea care afectează femeile pur şi simplu pentru că sunt femei şi aceast lucru include prejudiciile fizice, sexuale, emoţionale, orice formă de suferinţă ca şi de ameninţare, presiune sau privare de libertate.DIMENSIUNI ALE VD: STATISTICI INTERNAŢIONALE ŞI NAŢIONALE
Majoritatea evenimentelor de VD şi VI nu apar în statisticile oficiale nicăieri în lume, decît mai recent; informaţii mai rafinate găsim, mai ales, în statistici furnizate de sondaje, date clinice, cercetări neoficiale18, literatura de specialitate sau în rapoarte ale unor ONG-uri.19Majoritatea agresorilor nu sunt pedepsiţi, nici arestaţi, ei rămînînd nedescoperiţi, nefiind raportaţi. Majoritatea victimelor sau victimele potenţiale previn victimizările ulterioare prin metode informale de control: ele nu apelează la poliţie, evită agresorul, părăsesc temporar locuinţa sau spaţiul de cohabitare, revenind după ce consideră că pericolul a trecut. Ele resimt ruşine, caută să uite experienţele lor de victimizare, sunt speriate, manifestă neîncredere sau frică faţă de poliţie şi autorităţi. În cazul copiilor, victime ale agresiunilor sexuale, se consideră că la vîrste mici – între 4 şi 9 ani -, ei nu realizează statutul lor de victimă, neînţelegînd natura sexuală şi caracterul agresiv al interacţiunii în care este implicat, ştiind că adultul, şi mai ales părintele, este o sursă de securitate şi de iubire.
… La noi, un studiu privind omuciderea în anul 2002 arată că atît în categoria inculpaţilor, cît şi în cea a victimelor sunt incluşi atît bărbaţii, cît şi femeile.27 Deşi studiul este structurat pe două secţiuni mari – inculpaţi şi victime -, deci fără a interpreta datele prin variabila gender, se pot extrage informaţii referitoare la acest aspect. Astfel, autorii, în proporţie covîrşitoare, sunt bărbaţi
(90.42%, adică 1165 din totalul de 1250), dar şi procentul de victime-bărbaţi este mult mai mare decît cel al victimelor-femei (74.5% faţă de 25.5%, respectiv 836 şi 324 din totalul de 1160 victime). Cu alte cuvinte, bărbaţii sunt mult mai reprezentativi numeric atît ca autori de omicid, cît şi ca victime ale omucidului.Diferenţe de gen
Întrucît VD se manifestă în relaţiile între indivizi aparţinînd celor două categorii de sex, există în statisticile româneşti criteriul gen, specificat în sens tradiţional de sex. Ca urmare a numărului crescut de persoane condamnate definitiv, creşte inevitabil atît numărul de bărbaţi, cît şi cel de femei. Anul 1997 se relevă ca un an cu cel mai mare număr de condamnaţi definitiv pentru ambele sexe; după acest an, tendinţa este de scădere uşoară, cu excepţia anului 2000, cînd are loc o creştere a numărului de condamnaţi. Analizînd comparativ persoanele condamate definitiv, pe sexe28, se constată că situaţia criminalităţii masculine este mai gravă decît cea a criminalităţii feminine: ea a fost în anul 1990 de 7.7 ori mai mare decît cea a femeilor, de 8.16 ori în 1997 şi de 7.6 ori în
anul 2001. În acest fel, indiferent de dinamica populaţiei feminine condamnate definitiv, criminalitatea este net superioară în mediul masculin, nu numai în ceea ce priveşte VD. Totuşi, deşi numărul de bărbaţi deţinuţi este mai mare decît al femeilor, numărul lor a crescut în perioada 1994-2002 de 1.28 ori, în timp ce cel al femeilor a crescut de 2.5 ori. Numărul bărbaţilor deţinuţi în 2002 reprezenta 95.7% din totalul deţinuţilor, iar restul de 4.3% era reprezentat de populaţie feminină. În acest fel, evoluţia criminalităţii feminine trebuie privită ca un fenomen în ascensiune.DIMENSIUNEA GEN: CRIMINALITATEA MASCULINĂ ŞI CRIMINALITATEA FEMININĂ
… Violenţa în familie nu este decît o parte a violenţei împotriva femeilor şi implică relaţii personale sau intime între agresori şi victime. Dar, cînd vorbim despre violenţă împotriva femeilor, aria violenţei se lărgeşte, incluzînd şi violenţe care au loc în spaţiul public, fie atunci cînd agresorii sunt cunoscuţi – la locul de muncă, de pildă -, fie cînd agresorii sunt necunoscuţi, situaţia ultimă
fiind mai ales reprezentată de violenţa stradală sau în alte spaţii publice.Violenţa care are loc în familie este cel mai delicat aspect al violenţei împotriva femeilor, dar şi al violenţei în general. Violenţa în familie sau VD este un fenomen foarte răspîndit, dar victimele pot fi nu numai femeile, ci şi bărbaţii şi copiii, sau alte rude apropiate.29 Întrucît VD şi VI sunt incluse în categoria mai largă a violenţei împotriva persoanei şi recunoscînd că victimizarea predilectă este feminină, trebuie să luăm în consideraţie concepţia profană despre violenţa împotriva femeilor. Unii consideră că femeile înseşi o provoacă şi că agresorul masculin trebuie scuzat atunci cînd este stresat, în stare de ebrietate sau bolnav. Deşi alcoolul este asociat cu violenţa, el nu este cauză a violenţei. Există agresori care sunt abuzivi cînd nu sunt în stare de ebrietate şi există indivizi în stare de ebrietate care nu manifestă comportament abuziv. Folosirea violenţei presupune o alegere, iar streotipul de bărbat violent este considerat inexact şi periculos.30
Definiţiile legale, ca şi sensurile simţului comun nu reflectă şi aspecte mai subtile ale violenţei, fenomenologia violenţei psihologice fiind mult mai complexă, nuanţată şi variată decît formele pe care le are violenţa fizică. În plus, orice formă de violenţă fizică are o componentă psihologică, atîta vreme cît durerea antrenează o stare mentală şi emoţională cu expresii diferite de la individ la individ.
Consiliul Europei a recunoscut mai demult că violenţa împotriva femeilor este legată de inegalităţile structurale mai largi din societate şi de abuzul de putere masculină, fiind sprijinit de structuri sociale care promovează inegalitatea de gen. La cea de a 3-a Conferinţă Ministerială asupra Egalităţii între Femei şi Bărbaţi (1993) s-a arătat că “violenţa împotriva femeilor …poate fi văzută ca un mijloc de a controla femeile şi îşi are originea în relaţia de putere inegală care încă persistă între femei şi bărbaţi. Multe societăţi tolerează şi perpetuează în cultură şi tradiţie, mai ales VD şi VI.”
… Chiar dacă, în decursul istoriei, se menţionează forme diferite de rezistenţă a femeilor faţă de violenţa masculină sau de solidaritate, majoritatea preferă mijloacele informale32, fie din necunoaştere, din neconştientizare, acceptare sau resemnare sau fie din imediateţea soluţiei (procedura juridică este îndelungată, complicată şi costisitoare). Pe de altă parte, criminalizarea bărbatului capătă forme acceptabile în mentalul profan, fapt criticat de diferitele curente feministe sau de specialişti. Ele lasă loc asocierii violenţei masculine cu iresponsabilitatea sau absenţa controlului de sine datorat unor tulburări de personalitate, asocierii între natura masculină şi reprezentarea virilităţi sau unor aspecte exterioare ca provocarea feminină.
Într-un raport efectuat de organizaţia ARAPAMESU33, privind violenţa faţă de fetele din liceu, se arată că violenţa verbală este foarte răspîndită în cotidian şi că ea tinde să fie minimalizată ca gravitate şi considerată ca un fapt banal de viaţă, cu care price femeie este obişnuită: una din două fete sunt agresate fizic de către băieţi, considerîndu-se ca abuz fizic şi gesturile repetate şi
frecvente de atingere insistentă a unor părţi ale corpului, trei din patru fete au suferit cel puţin o formă de abuz verbal, iar 18% dintre fete sunt implicate în relaţii personale sau intime cu parteneri care le abuzează emoţional.… Definiţiile legale, ca şi sensurile simţului comun nu reflectă şi aspecte mai subtile ale violenţei, fenomenologia violenţei psihologice fiind mult mai complexă, nuanţată şi variată decît formele pe care le are violenţa fizică. În plus, orice formă de violenţă fizică are o componentă psihologică, atîta vreme cît durerea antrenează o stare mentală şi emoţională cu expresii diferite de la
individ la individ. Creşterea vizibilităţii sociale a abuzurilor este necesară pentru ca actele de violenţă să nu rămînă “ascunse”. Femeile trebuie să recunoască nevoia de a face vizibilă violenţa masculină şi de a fi receptive la problemele altor femei. Respingerea oricărei forme de violenţă şi de abuz de putere reprezintă un mod conştient de a respinge violenţa masculină îndreptată împotriva femeilor.Cazul clasic al femeii bătute, care a şi conturat “sindromul femeii bătute”34, apare în unele statistici româneşti din anul 2000 ca fiind răspîndit: 17% dintre respondenţi cunosc bărbaţi care-şi bat soţiile sau partenerele, 18% dintre respondente recunosc că au fost bătute şi doar 1% dintre respondenţi admit că au fost bătuţi de soţii sau partenere.35 Din datele altui sondaj36, realizat în anul 2002, făcut doar pe populaţie feminină, reiese că 48.7% din divorţuri se desfac din cauza violenţei domestice, ceea ce indică faptul că în cuplu se comunică prin mijloace fizice, iar argumentele iau adesea forma palmelor sau pumnilor.
Explicaţiile profane date violenţei masculine sunt diferite de cele avansate de diferitele curente feministe sau de către specialişti de diferite formaţii sau curente teoretice. Ele lasă loc asocierii violenţei masculine cu iresponsabilitatea sau absenţa controlului de sine datorat unor tulburări de personalitate, asocierii între natura masculină şi reprezentarea virilităţii sau unor aspecte exterioare ca provocarea feminină.
… Studiile criminologice au neglijat foarte mult subiectul comportamentului criminal feminin. Acest lucru se datorează, în mare parte, înregistrării reduse a ratei criminalităţii feminine comparate cu cea masculină. Pe măsură ce corpul de date şi investigaţii privind criminalitatea feminină a crescut, s-a simţit nevoia considerării acestui subiect şi găsirii unor explicaţii şi interpretări care să distingă şi să apropie, în acelaşi timp, criminalitatea feminină de cea masculină.
… Invizibilitatea femeii în criminologie nu se extinde numai la comportamentul criminal, ci şi la victimizarea femeii. Astfel, începînd cu 1970, în victimologie s-a impus înţelegerea criminalităţii exprimată prin incest şi viol care afectează mai ales populaţia feminină.
În general, masculinitatea este asociată cu poziţia de putere. Prestigiul masculinităţii ar păli odată ce bărbaţii ar admite că ei nu deţin controlul, că nu sunt capabili să-şi rezolve problemele decît apelînd la metode formale – justiţie şi ajutor social. Imaginea bărbatului în media a fost multă vreme şi mai este suficient de conservatoare, dar mai recent media a început să abordeze, în ciuda imaginii tradiţionale a bărbatului şi a faptului că oamenilor li se pare că bărbatul ar fi agresor şi nu victimă, bărbatul ca victimă.
Există trei mituri40 proeminente privind victimele-bărbaţi în domeniul VD:
– Între VD şi abuzul feminin se pune semnul de egalitate: toţi bărbaţii sunt agresori şi toate victimele sunt femei sau, cu alte cuvinte, agresorii sunt numai bărbaţi, iar victimele sunt numai femei; unii autori consideră că suprareprezentarea criminalităţii masculine face ca atenţia să fie îndreptată în mod incorect asupra bărbatului, mergînd pînă la asimilarea/asocierea aproape exclusivă a criminalului serial cu bărbatul41;
– Se fac referiri frecvente la blamarea victimei, victima-bărbat facilitează, precipită sau provoacă agresorul-femeie, făcînd-o să acţioneze violent;
– Victime-bărbaţi există numai în măsura şi cazul în care victimele-femei răspund la violenţa masculină ca reacţie de autoapărare, devenind astfel agresoare.Într-o relaţie abuzivă, victima şi agresorul se mişcă în cadrul a trei stadii care se repetă ciclic, ceea ce face să crească intensitatea şi destructurarea : stadiul 1 este faza construirii tensiunii în care presiunile asupra victimei încep să se structureze; în această fază, victima încearcă să controleze comportamentul abuzatorului, prin alterarea propriului comportament; stadiul al 2-lea este faza incidentelor cu bătaie severă, implică uneori perioade prelungite astfel de bătăi; stadiul al 3-lea este numit şi stadiul dragostei şi căinţei, pocăinţei, care nu implică neapărat acte de tandreţe, ci o perioadă de calm, de încetare a bătăilor; ea poate fi de mai lungă sau mai scurtă durată, după care ciclul se reia. Teoria ciclului violenţei ne arată, prin urmare, cum femeile sunt încet, încet „învăţate” că nu pot face nimic ca să scape de agresorii lor. Ciclul începe încet şi adeseori cea de-a treia fază este cea mai lungă şi are cel mai mare impact asupra femeilor. La începutul relaţiei conflictuale, violente, această fază implică aproape întotdeauna o formă de promisiune a agresorului că se va schimba şi că nu se va mai întâmpla niciodată. Desigur, mai sunt şi alte cauze pentru care femeia prezintă, ca primă reacţie la violenţa la care este supusă, un comportament de evitarea problemei, dezvoltând strategii de scoaterea din minte a ceea ce i s-a întâmplat. Aceste cauze merg de la dragostea pentru partener până la
sentimentul că nu are alte opţiuni valabile. Calea abordată de femeie îl determină pe bărbat să creadă că ea îşi asumă o parte din vină pentru acţiunile lui, ceea ce-l face să se simtă îndreptăţit în abuzarea ei. Din păcate, statisticile arată că această cale este complet greşită, deoarece mare parte din femei ajung să moară în fiecare an din cauza bătăilor la care sunt supuse, chiar după ce au încercat în final să-şi părăsească partenerul violent, sau ajung să omoare pentru a scăpa de furia care se abate asupra lor, într-un moment de declic mental, când autocontrolul se apropie de zero. (Leonore Walker, 1989) Este adevărat că multe omoară în legitimă apărare, dar sunt şi altele care omoară când nu are loc vreun episod violent, brusc, victima, care este femeia atât de îndelung abuzată, trece graniţa şi devine ea agresorul. Se petrece ceea ce s-ar putea numi acel fenomen de transgresare, de schimbarea bruscă şi aproape neaşteptată a rolurilor.Violenţa între partenerii unui cuplu escaladează uneori într-un act de omor. Durkheim (1951) afirma că, de vreme ce viaţa de familie are un efect moderat asupra sinuciderii, ea stimulează mai degrabă omorul. Cu toate acestea, în general, femeile au mai puţin tendinţa de a comite un omor prin raportare la bărbaţi. Campbell (1991) a remarcat, în urma investigării a 10.000 de cazuri de omor în 1988, că femeile au atacat în proporţie de 10,5%, iar bărbaţii – 89,5%; femeile au comis numai 6,8% din totalul omuciderilor în afara familiei, dar erau responsabile pentru 40,7% din omorurile comise în spaţiul domestic (omorul soţilor). Totuşi o mică parte din femeile abuzate încheie violenţa prin omorârea agresorilor lor. Cercetătorii (Engel, 1994; Browne, 1987, Haley, 1992) caută să descopere acei factori care diferenţiază femeile abuzate care ucid de cele abuzate care nu trec la act, identificând următorii factori : frecvenţa incidentelor violente, severitatea atacurilor, ameninţările cu moartea din partea bărbaţilor, ameninţările femeilor că se vor sinucide, folosirea de către bărbaţi a drogurilor şi alcoolului, violul marital.
Factorii adiţionali sunt consideraţi prezenţa armelor în casă şi ameninţarea cu moartea copiilor de către bărbat. S-a arătat că femeile care şi-au ucis partenerii de viaţă au fost bătute mai frecvent, au suferit atacuri mai grave, au fost obiectul unei escaladări a abuzului fizic. Se vorbeşte chiar de sindromul femeii bătute. Este mai mare probabilitatea, în cazul acestora să fi fost violate sau abuzate sexual de soţii lor. Au trăit într-un mediu în care, de regulă, arma era prezentă, iar partenerii lor erau consumatori de alcool sau droguri. În plus, se pare că sunt ceva mai în vârstă, au un nivel de educaţie mai scăzut, sunt mai izolate social decât femeile bătute care nu ucid.
Teoriile feministe afirmă că relaţia bărbat-femeie este construită social pe o distribuţie inegală a puterii de gender, femeile sunt devalorizate, violenţa este cea mai vizibilă formă de control pe care bărbatul o exercită asupra femeii. O femeie care se apără împotriva violenţei bărbatului desfidă mituri şi idealuri culturale ale feminităţii. Femeia dă viaţă, nu ia viaţă, femeia este slabă şi are nevoie de protecţia bărbatului, o femeie care-şi ucide bărbatul este fie bolnavă, fie are un comportament criminal deviant. O femeie bătută care-şi ucide bărbatul şi care spune că a fost în legitimă apărare încalcă prea multe norme, comunitatea o condamnă spunând că „putea să-l părăsească, nu să-l omoare”. Dar trebuie ştiut că frica în care trăieşte acest tip de femeie îşi are rădăcinile în experienţele trecute şi poate fi considerată până la un punct rezonabilă. Multe din aceste femei au un self-esteem scăzut, au porniri de tip masochist, sunt dependente sau aderă la credinţele tradiţionale despre familie şi femeie, despre rolul ei, care sunt cel mai adesea bazate pe stereotipul puterii masculului. ( A.Palmer, 1987). Acest tip de femei învaţă neputinţa, dezvoltă trăsături de personalitate care sunt urmarea mecanismelor defensive puse în funcţiune pentru a face faţă situaţiilor de conflict. Acestea
sunt cu atât mai persistente cu cât durata relaţiei violente (fie în familia de origine, fie în cea proprie) a fost mai mare şi fragilitatea psihică dobândită în copilărie este mai accentuată. Ele dezvoltă neîncredere în sine, depresie. Au diferite probleme de comportament de tipul agresivităţii sau al pasivităţii la agresivitatea celor din jur, au probleme cu somnul. Frica, furia şi sentimentul că este prinsă într-o capcană, asociate abuzului poate conduce o femeie să se răzvrătească împotriva agresorului.Dar se pune o întrebare firească : „De ce mai rămân aceste femei cu agresorul lor? Poate pentru că nu simt că li se face o nedreptate, pentru că nu văd nici o variantă de ieşire din situaţie, sau poate că nu suportă ideea că nu sunt capabile să se ridice la nivelul aşteptărilor familiei, comunităţii în care trăiesc. Sau poate pentru că femeile bătute, agresate verbal sau emoţional au un comportament asemănător ostaticilor: simt că supravieţuirea lor depinde de faptul că într-un fel sunt „speciale” pentru persoana care le ameninţă viaţa, dar de care nu pot scăpa. Iar, dacă vor scăpa, pot trăi toată viaţa cu teama de a nu fi urmărite de partenerul agresor şi de răzbunarea lui. De cele mai multe ori, când o astfel de femeie cedează şi îşi omoară partenerul violent, nu o face din răzbunare sau violenţă răspuns, ci din cauza fricii că furia lui a escaladat şi îi poate ameninţa viaţa. Se poate aduce în discuţie un model explicativ care presupune că o femeie abuzată în mod constant îşi creează un profil psihologic aparte şi care, în anumite circumstanţe, se manifestă prin agresivitate maximă împotriva agresorului : uciderea acestuia. După cum se poate observa, în general, femeile sunt în mai mare măsură omorâte de către soţi , deşi numărul crimelor comise de soţii este destul de mare. Este foarte important, în stabilirea responsabilităţilor victimei, să se cunoască istoricul relaţiilor interpersonale intramaritale, frecvenţa şi evoluţia conflictelor conjugale în vederea evaluării potenţialului conflictogen al diadei maritale, stabilirea responsabilităţii fiecăruia, fie el victimă, fie agresor, la instalarea distorsiunilor funcţionalităţii cuplului conjugal. Când femeia răspunde tratamentului abuziv la care este supusă, agresiunea ei urmăreşte câţiva paşi : întâi se lasă pradă supărării, furiei (furia înăbuşe autocontrolul), dacă provocarea continuă, furia creşte în intensitate, femeia începe mai întâi să strige, apoi, intensitatea disconfortului emoţional fiind şi mai mare, recurge la agresiuni fizice, ajungându-se în cazurile grave la omorârea agresorului. În acel moment, femeia conştientizează că, deşi a încălcat norma, este în sfârşit liberă. De fapt, nivelul crescut al frustrării este cel care suscită trecerea la actul agresiv. Ted Gurr (cf. R. Amirou, op.cit.p.37) arată că, dacă nivelul de aspiraţii al indivizilor nu este însoţit de o ameliorare a vieţii lor, acolo apare violenţa. Aceasta este şi opinia lui Merton care a propus coonceptul de privare sau frustrare relativă, pentru a descrie
acest fenomen.Femeile care au suferit timp îndelungat violenţă fizică şi emoţională din partea partenerilor lor de viaţă au fost supuse de fapt unor evenimente care le-au traumatizat. Din punct de vedere psihanalitic, trauma a fost considerată ca „eveniment din viaţa subiectului ce se defineşte prin intensitatea sa, incapacitatea în care se găseşte subiectul de a-i răspunde în mod adecvat, tulburarea şi efectele patogene durabile pe care le provoacă în organizarea psihică (Laplanche, J.; Pontaks, J.B., 1994). Unii psihanalişti consideră tulburările post-traumatice ca fiind cauzate de unele predispoziţii psihologice, iar traumatismele nu fac decât să precipite debutul unei astfel de tulburări desemnate în termeni psihanalitici ca „nevroză post-traumatică”. J.L.Herman (1992) include între traumele de lungă durată, asociată situaţiei de captivitate, şi abuzurile domestice, fie ele fizice sau emoţionale. Ne-am propus o trecere în revistă a analizelor făcute privind omorul în cadrul intrafamilial deoarece, aşa cum se va vedea mai târziu, din investigaţia făcută la penitenciarul Târgşor a reieşit că majoritatea deţinutelor au săvârşit astfel de infracţiuni în cadrul domestic şi au fost supuse violenţelor înainte de depunerea în penitenciar, atât în familia de origine cât şi în familia proprie.