Cu un an in urma am cunoscut un grup de fete. Pe internet. Neobisnuit pentru “o persoana intre doua varste”. Ne-am descoperit ca fiind, cu toate, sustinatoare ale feminismului. Discutiile cu ele pe Messenger mi-au aratat ca gandesc matur, ca sunt inteligente, articulate in exprimare, puternice, voluntare, si… cu initiativa.
Si am decis sa ne intalnim la un eveniment organizat de ele: Ladyfest 2005, Timisoara. Am vorbit cu cateva amice de-ale mele si ne-am dus.
Nu le intrebasem ce varsta au… nu mi s-a parut important. Important pentru mine era faptul ca faceau ceva deosebit… si ca puteam sa fiu acolo.
Ei, si ajungem noi, dupa un drum de 400 de kilometri, si ne intalnim cu fetele.
Soc! Fetele nu erau deloc, dar deloc, asa cum mi le inchipuisem.

In primul rand erau revoltator de tinere – undeva in jur de 20 de ani. Vorba ardeleanului: cum sa stie cate prune au in traista? Era imposibil. Brusc, conversatiile inteligente de pe net imi disparusera din minte.
Si apoi… aratau ciudat… o parte dintre ele. Aveau pierce-uri, nu in urechi, ca toate femeile… normale. Vreo doua aveau freze punk… si imbracamintea altora… lasa destul de mult de dorit.
Mi-am zis: “Ele sunt feministe? Si daca ele sunt feministe, atunci eu ce sunt? Nu semanam deloc. Nu apartinem aceluiasi grup. Nu aratam la fel. E imposibil sa avem ceva in comun. Nu-nu, exclus!”
Amicele mele – de-o varsta cu mine – erau siderate. Mi-au cerut, ferm, sa ne retragem… ambasada.
Si ne-am retras pentru consultari pe o terasa apropiata. « Mergem acasa, ne luam bagajele de la hotel si plecam, n-avem ce cauta aici, nu, hotarat nu. » mi-au spus amicele mele. “Noi n-avem nimic in comun cu ele”. In decurs de doua cafele si mai multe tigari, mi-am adus aminte ce ma determinase sa fac 400 de kilometri, si am pus piciorul in prag. “In ceea ce va priveste, faceti ce vreti, dar eu n-am sa le resping pentru simplul motiv ca arata altfel decat mine. Puteti merge singure, daca doriti, eu pot sa ma intorc si cu trenul.” Am ajuns pana la urma la o intelegere. Eu ramaneam la eveniment, iar ele mergeau la shopping – tipic feminin, vorba unuia dintre profesorii mei – si plecam a doua zi, nu a treia, ca in planurile noastre initiale.
M-am intors, singura, si am luat parte la eveniment. Si-am re-descoperit ce ma atrasese la aceste fete, si ce era in fond important: mintea si ideile lor.
Nu toate, si poate nu la fel formulate, dar, hotarat, cu multe, foarte multe puncte convergente ideilor mele. Am invatat de la ele lucruri pe care contextul meu social pur si simplu nu mi-ar fi dat prilejul sa le cunosc. Si, puteti sa zambiti, daca doriti, mi-au schimbat perspectiva si parerea despre tineri.
Nu ne-am mai intalnit de-atunci fata in fata, si n-am avut ocazia sa le intreb ce-a fost in capul lor, atunci cand ne-au vazut, iar intalnirile pe net au avut intotdeauna scopuri precise.
Ei bine, acele fete au plantat o samanta – ce platitudine, cah! Au deschis un nou drum. Au aratat ca se poate… Doamne, ia butoiul cu platitudini de-aici si da-mi altceva.
In fine, au aratat, mie, cel putin, mi-au aratat ca poate sa existe o miscare sociala, care sa nu fie greva, protest sau miting.
M-au invatat ca exista si alte forme de comunicare, prea putin utilizate pana acum. Ca un grup mic poate sa produca efecte puternice. Ca lucrurile se pot schimba. Conditia este sa vrei s-o faci si sa fii dispus la eforturi si concesii pentru asta.
In timp, am incercat, cu mai mult sau mai putin succes, sa le aplic acasa, in comunitatea mea. Si acum aflu ca o actiune feminista se misca si la Bucuresti. Nu-mi spuneti ca este altceva! Stiu ca este altceva!
Dar ma simt si eu parte din ea pentru ca deschiderea s-a facut la Ladyfest Timisoara. Si am fost si eu acolo.