a mai trecut un an, alte 16 zile de activism impotriva violentei asupra femeilor…<\/p>\n
INVITATIE LA DISCUTIE<\/p>\n
Sambata, 6 decembrie
\n16:00 – 20:00<\/p>\nSpatiul Platforma
\nCalea Mosilor nr.62-68, Bucuresti<\/p>\nCe e activismul, ce rol are, ce fel de activism facem?<\/strong> Cine sunt activistele si activistii? Gandit odata demult exclusiv ca o miscare de rezistenta a celor oprimati si a celor marginalizate, si o lupta pentru libertate a carei singura resursa era nevoia de dreptate si autoreprezentare, activismul s-a profesionalizat treptat, adica s-a transformat intr-o activitate derulata de \u201cexperti\u201d in numele \u201cgrupurilor tinta\u201d, concomitent cu esecul statului bunastarii si a consolidarii statului neoliberal care a delegat si redirectionat multe din masurile si activitatile de redistribuire si dreptate sociala catre organizatiile neguvernamentale si asociatiile caritabile. Activismul a ajuns sa insemne \u201ca face ceva pentru altii\u201d, \u201ca le reprezenta interesele\u201d, \u201ca decide ce e mai bine pentru ei\u201d si a fi platit pentru asta, in timp ce acesti \u201caltii\u201d si \u201caltele\u201d au prea putine resurse la dispozitie sa se organizeze ca sa poata avea acces la acele solutii care se nasc din identificarea propriilor nevoi si din reactia la nedreptatile traite direct. Odata demult, activismul era reactia directa la ideea si realitatea ca altcineva iti poate reprezenta interesele si iti poate exprima mai bine nevoile. Acum, activismul s-a transformat intr-o expresie a sistemului industrial non-profit care transforma opresiunea intr-o \u201ccauza\u201d sau \u201cproblema sociala\u201d si depolitizeaza miscarile de rezistenta prin intarirea statului neoliberal, prin fragmentarea solidaritatilor, prin reprezentarea problemelor structurale colective ca situatii care afecteaza indivizi izolati care au nevoie de solutii individuale izolate.<\/p>\n
Istoria miscarii impotriva violentei sexuale e istoria unei miscari auto-organizate a persoanelor supravietuitoare si aliatilor<\/strong>, miscare care s-a transformat intre timp intr-o colaborarare intre adaposturi de criza si organizatii de advocacy interesate in resurse, pe de o parte, si stat, interesat in cresterea criminalizarii si intensificarea controlului social, pe de alta. In multe din situatii, persoanele supravietuitoare nu sunt implicate in mod direct in elaborarea si evaluarea continua a \u201cserviciilor\u201d pentru \u201cvictimele\u201d violentei sexuale. In multe situatii, sistemul industrial non-profit creeaza o masa de \u201ccliente\u201d pentru masa de \u201cexperti\u201d care pretind ca detin limbajul care explica problema si solutia la violenta sexuala, care patologizeaza violenta sexuala si trauma, care profesionalizeaza adaposturile si care supravegheaza atent vietile femeilor carora li se atribuie statutul de \u201cvictima\u201d. In Romania, statutul de \u201cvictima\u201d e unul atribuit si reiterat printr-o o serie de masuri, certificate, acte, proceduri, servicii prin care statul recunoaste realitatea violentei sexuale prin care a trecut o persoana; prin care violenta sexuala devine \u201crecognoscibila\u201d, deci \u201creala\u201d: certificatul IML, plangerea prealabila si declaratia de la Politie, inceperea anchetei penale, accesarea serviciilor de adapostire si consiliere etc. O persoana care decide ca sprijinul de care are nevoie nu depinde de niciuna din practicile de mai sus, devine in definitiv o persoana care pare a nu avea nevoie de sprijin. In momentul in care raspunsul si solutia la violenta sexuala sunt construite exclusiv in acest fel, intr-un cadru sanctionat de stat si sustinut de ONG-uri, ce se intampla cu acele persoane pentru care aceste solutii nu constitutie solutii, sau chiar mai mult, constituie in plus o restigmatizare si o retraumatizare?<\/strong>
\n
\nDiscutia publica pe care v-o propune colectivul Sprijin dupa Viol<\/a> porneste de la aceasta ultima intrebare<\/strong>, si de la altele. Cine construieste discursul si practica solutiilor la violenta sexuala, si cum am ajuns in situatia de a echivala unica forma de sprijin cu un sistem punitiv represiv, cel al sistemului formal de justitie? De ce toate conversatiile legate de violenta sexuala se raporteaza automat la ideea de dreptate punitiva, niciodata de dreptate transformativa? De ce solutiile sunt individualizate, si niciodata gandite ca forme de interventie si sprijin in comunitatile din care facem parte? De ce abordarea statista si neguvernamentala a violentei sexuala e detasata de abordarea simultana a altor tipuri de opresiuni, – de rasism, clasism, abilitism, homofobie, transfobie? De ce expertii sunt tot timpul alte persoane decat cele cu experienta directa a violentei sexuale si cu o cunoastere profunda a propriilor vieti si nevoi?<\/p>\n